1. Zi senină de început de mai. Cu mâini atent înmănușate, doctorul scoate din burta mea de-abia tăiată o minune de fetiță. Curățată, evaluată, măsurată, cântărită, fetița mi-este pusă pe piept, să plângă a viață. Contra a cincizeci de lei ceruți cu voce tare de asistentă și strecurați în buzunarul adânc, fără chitanță, fetița primește două găuri în urechi, în care vreme îndelungată vor atârna niște cercei pe care nu i-a cerut, pe care poate că nu i-ar fi vrut, dar care intră in categoria deciziilor părintești asumate, la fel ca vaccinurile sau lipsa lor, botezul într-o credință sau alta și multe altele, probabil mult mai importante decât niște banale însemne de convențională frumusețe feminină. Trei zile mai târziu, fetița ajunge acasă, unde o așteaptă cu brațele deschise, râsete zglobii, lupte frățești și mult zgomot doi băieți care încep să înțeleagă tot mai bine cum e cu datul și cu luatul, operații matematice prin care, de-a lungul vieții, toți trecem de nenumărate ori. În casa noastră începe să fie tot mai mult sau mai puțin loc, în funcție de situație și de perspectivă.
2. Februarie, centru comercial. Copilul cel mare participă la primul lui turneu. Șapte partide de șah rapid, șapte jumătăți de oră cu inima în gât și genunchi tremurători pentru noi, susținătorii. De-a lungul anului, se strâng douăzeci și șapte de turnee, cu aproape două sute de partide jucate și tot pe-atâtea, dacă nu mai multe, momente de panică, inspir, expir, uf, s-a terminat, a câștigat, a pierdut, a învățat, a trăit. Și noi pe lângă el, la fel.
3. Cândva, pe parcursul anului. Trei povestiri apărute online, bucăți din mine. Trei din cele multe scrise, care probabil că mai au nevoie de retușuri, reveniri, transformări. Toate sunt ale mele, în toate m-am pus pe mine, câte puțin. Habar n-am dacă voi ajunge vreodată să scriu, înțelegând prin scris ceva care te acaparează, te prinde cu opt brațe și te ține strâns, strâns, nu-ți mai dă drumul. Dar știu că, printre fugile nebune care mă trăiesc, mă voi opri uneori să respir în scris. Mai bine sau mai rău.
4. Ianuarie, februarie, martie, mă rog, anul întreg. Nopți nedormite, plimbări lungi prin casă, plânsete, râsete, urlete (nimeni nu e perfect!), îmbrățișări, gâdilici pe burtici, jocuri, jucării, mult șah, piese lego împrăștiate cu artă pe toată suprafața podelelor, vase nespălate, oboseală, certuri, tristeți, iubiri. Mâini lipicioase care îmbrățișează, povești cu super eroi care se cer spuse. Vorbe grele aruncate peste umăr, vorbe ușoare care se ridică spre cer. Eu, noi.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2017 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2018. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitație făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacția LiterNet)