În marea (pe)trecere

A locui în trecere: o sintagmă şi un mod de a locui care revin insistent în cartea mea, Manifestul Poverist, ce stă să apară la Editura LiterNet. Probabil că un minimum de insistenţă în plus în a explica virtualului cititor sintagma nu are cum să strice. Priviţi, aşadar, acest scurt text drept o introducere. De la "marea dizlocuire" originară încoace, migraţia şi nu stabilitatea par să domine "luarea noastră de loc". Fenomenul a devenit isteric în ultimul secol, dar el controlează istoria popoarelor. Grecii şi coloniile, popoarele migraţiilor, cruciadele, strămutările forţate care s-au petrecut şi la noi în anii cincizeci, dar la sovietici au avut scară reală; în fine, biografii intelectuale post-revoluţionare, pendulatorii între occident şi patria natală sau, spectaculoasă, emigraţia masivă de la sate direct în UE - iată, pe repede-înainte, amploarea fenomenului.

Atât locuirii, cât şi , pelerinajului li se potriveşte termenul de "loc transhumant". Ca să folosesc sintagma eponimă a Ancăi Manolescu, "locul călătorului" nu este decât aparent imposibil - nici logic, nici fizic nefiind cu putinţă de exclus. I se poate aplica acestei localizări pe traiectorie principiul indeterminării. Dar tipul de locuire - pe traiectorie, la răspântiile îngrijorării şi în fluxurile facerii şi desfacerii de sens - pe care îl propun aici nu este opusul "locuirii tradiţionale" ci, dimpotrivă, descoperă în memoria acesteia din urmă, printre falduri şi straturi camuflante cu care au învestit-o cercetătorii ei din ultimele două sute de ani atât vectori de deplasare, cât şi o anumită "uşurătate", pe care folosirea materialelor naturale perisabile (lemn, stuf, trestie, pământ ne/ars) o facilitează. Nu e vorba aici, aşadar, numaidecât despre neaşezare, ci despre situarea pe traiectoriile locuirii, ale pelerinajului. Am discutat destul de atent, sper, în a mea carte despre Spaţiul sacru (Ed. Dacia, Cluj, 2000), despre aparenta (şi deloc reala) contradicţie dintre caracterul stabil, definitiv al locului sacru şi ceea ce pare să fie de fapt statutul lui originar, cel de destinaţie (a migraţiilor, a pelerinajelor), sau de staţie pe traiectorie. Argumentele şi exemplele sunt nenumărate - de la cortul lui Moise la covorul islamic de rugăciune şi icoanele-triptic portabile. La conjuncţia dintre realitatea fizică a staţiei - să nu o numim încă loc, sau să acceptăm că nu este vorba despre un loc heideggerian, cu limită peripteră (peras), ci despre unul derridean, cu limită "poros-ambiguă" (parergon) - şi confortul imaginar al amintirii, fie şi false, a Casei originare/a copilăriei (şi aici Bachelard ne-a explicat câte ceva oarecum mai devreme decât Heidegger) - iată topos-ul luării de loc în vreme ce te afli în mişcare. Indeterminarea unui astfel de loc poate să ne ducă cu gândul la o posibilă abordare "cuantică" a problemei luării (sau atribuirii) de loc.

Pare să fie vorba şi despre o componentă procesuală a locuirii, care nu are figuri stabile, ci doar intervale pe care, în chip eronat (din dorul nostru de modelare), le considerăm stabile. De fapt, este vorba despre staze de echilibru instabil. Cu alte cuvinte, nu mi se (mai) pare fertil să discutăm despre figuri ale spaţiului habitabil (loc, cetate, casă, edificiu etc.) ci, în termenii cotidianului care le leagă şi care suplineşte, înapoi şi încă o dată, (dar poate că este doar o nouă modelare entuziastă?) "sosul" din dioramă.

În fine, mă gândesc şi la un alt înţeles: "în trecere" vrea să zică franţuzeşte, ca şi în româneşte, "în treacăt". Prin urmare, o anumită "uşurătate" (deopotrivă în sens vattimian, cât şi la propriu, de luare în lejer) a locuirii astfel privite - procesuală traiectorială, cuantică - mai cu seamă a locuirii contemporane pare să îi contrazică pe heideggerieni. Astăzi, proximitatea, vecinătatea, stabilitatea sunt noţiuni tot mai slabe, iar comunitatea capătă înţelesuri dezlegate de necesitatea adumbririi unui (singur) loc. Spunând aceasta, nu facem nimic altceva decât să ne reamintim că înstrăinarea faţă de lume, predicată de Iisus, are şi o componentă a situării pe traiectorie, pe care atât Iisus, cât şi Sf.Paul au predicat-o ca un corolar al alienării esenţiale a fiinţei în raport cu "lumea aceasta", al dezlegării de lume. Referirile la neaşezare, la împiedicarea aderenţei la (un) loc şi chiar la ştergerea urmelor vreunei astfel de staţii (prin scuturarea prafului acesteia de pe tălpile apostolice), abundă în textul nou-testamentar. Pare că totul trebuie făcut preferând neangajarea în raport cu lumea, câtă vreme a doua venire este atât de aproape şi "lăcaşurile" din Casa Tatălui se vor fi pregătit de către Iisus, cel înainte plecat, care le şi promisese apostolilor această "destinaţie" situată - unde altundeva? - dincolo.

Prin urmare, a discuta cu seriozitate despre moduri ale locuirii tranziente, temporare, provizorii (dar nu precare, precum cred activişti contemporani care discută despre locuiri extreme), este (şi) un mod al firii creştine, dacă argumentul profesional nu este suficient. O locuire "uşoară", în treacăt, în trecere, care nu apasă şi nu marchează definitiv locul amplasării sale vremelnice, este o locuire pe hiper-suprafaţa pământului, aşa încât profunzimea ei să fie dată de fiinţa care ia loc, nu de o prea complicată construcţie în care ea, fiinţa să fie captivă.

Am propus grupului 4SPACE această primă temă de dezbatere nu doar din pricina actualităţii (dacă nu chiar a urgenţei sale imediate) sale, ci şi pentru că tema locuirii nu tulbură nici minţile arhitecţilor, nici pe cele ale filosofilor sau specialiştilor în ştiinţe socio-umane, nici pe cele ale edililor sau, vai nouă!, ale politicienilor. Reificarea temei luării fiinţiale de loc sub forma locuinţei, în sensul de obiect zidit menit adăpostirii, este - probabil - eroarea cea mai frecventă a puţinilor arhitecţi preocupaţi de chestiunile teoretice ale meseriei lor atât de terestre, la propriu. Dimpotrivă, refuzul de a împinge spre consecinţe sociale sau artistice a conceptelor lor face ca gânditorii temei să îşi rişte insignifianţa. În fine, aleşii prin vot pauşal şi administratorii polis-urilor noastre - în absenţa proiectelor noastre, alternative, de viitor (dar, cel mai adesea, chiar împotriva lor), văd în "problema locuirii" prilej pentru noi (cartiere) de blocuri. Câtă vreme tema este într-o discuţie febrilă mai peste tot, opţiunea pentru a o ignora -ca pe atâtea altele - luată de părţile implicate şi/sau responsabile este una care, pornită din ignoranţă intelectuală, sfârşeşte în dramă...