Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Topuri  Sageata  Topuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cu recunoştinţă, topul 2017


Andrei Baciu

23.01.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Din anul ce tocmai s-a încheiat, trei sunt cărţile care îmi revin pregnant, cel puţin în perioada scrierii acestor rânduri, în minte.

De ce ne plac - interogaţie atât de importantă, încât riscăm prea adesea să o trecem cu vederea - lecturile care ne plac? (Şi aceeaşi întrebare se aplică, natural, şi muzicii, filmelor, fotografiilor şi tuturor celorlalte forme de manifestare artistică.) Ne plac pentru că, într-un anume fel, ne întâlnim în ele cu noi înşine. Ne plac pentru că nu ne obligă să ne placă. Ne plac în virtutea mirabilei taine a întâlnirii, la jumătatea drumului, dintre scriitor şi cititor.

Există însă întâlniri care, întâmplate prea devreme, nu şi-ar putea coace până la capăt fructul. M-a fascinat de când am aflat prima dată de ea, acum aproape două decenii, cartea Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, a lui C.S. Lewis. Nu ştiu însă ce aş fi putut înţelege din ea atunci, iar aceasta nu doar deoarece îmi lipsea o cunoaştere suficient de adâncă a lumii, ci mai ales una suficientă a propriului sine. Acum însă, parcurgând-o domol, pe îndelete, cântărind fiecare idee, gustând fiece cuvânt, mi-aş fi dorit să o învăţ pe deasupra. Redau din ea un gând atât de paradoxal şi atât de definitoriu pentru frivolitatea iresponsabilă a zilelor noastre: de ce să îl împingi pe om la crimă, îl întreabă retoric diavolul bătrân pe ucenicul său, când el e gata să îşi vândă sufletul şi pentru un joc de şeptică?

A doua scriere (ordinea e doar cronologică), Arta de a avea întotdeauna dreptate, a lui Arthur Schopenhauer, reprezintă o introducere nu doar în eristică, aşa cum o arată titlul ironic, ci şi în nişte coordonate de bază ale sufletului uman. În ultima (impropriu spus, autorul nu şi-a finalizat studiul) stratagemă expusă se află, aş crede, cel mai important aspect al problemei: trebuie, întâi de toate, să vrem să acceptăm adevărul, mai ales când acesta nu ne convine. Câte sunt adevărurile, adaug eu, pe care le ignorăm tocmai pentru că a le conştientiza şi a ne comporta ca atare ne-ar deranja teribil? Iată una dintre întrebările cu care merită să îţi începi/să îţi termini ziua.

Ion Druţă, scria pe coperta a patra a masivei dilogii Povara bunătăţii noastre, este cel mai important prozator basarabean contemporan. Odată ce am citit-o, am înţeles afirmaţia şi, chiar mai mult, mă gândesc serios ce prozator contemporan român, dincolo sau dincoace de Prut, se află la nivelul lui. S-o fi aflând, dar nu are în nici un caz cum să-l depăşească. Aş avea atât de multe de zis despre carte, încât aş putea (citeşte: "aş dori") a scrie eu însumi câte una pentru fiecare capitol al ei. Că tot vorbeam de adevăr mai sus, există în paginile acestei cărţi o simplitate copleşitoare a afirmării sale. O simplitate ce nu trebuie confundată, bunăoară, cu lipsa delicateţii, ci, dimpotrivă, alăturată unei inefabile, lirice demnităţi a rostirii lui. Şi, uneori, unei alte demnităţi şi prea-rare-astăzi tării interioare - aceea a nobleţii tăcerilor bine alese, care îl lasă pe cititor, de va fi voind, să simtă el mai departe. Totodată, am tot respectul faţă de realismul magic al autorilor sud-americani, însă scrierea lui Ion Druţă degajă un realism magic mult mai... fermecător. Şi aceasta deoarece lasă impresia a fi mult mai puţin manufacturat de imaginaţia auctorială şi mult mai firesc, mai autentic, mult mai în acord cu rosturile supravizibile ale acestei lumi.

Muzical vorbind, 2017 mi-a adus o îndelung aşteptată premieră, anume aceea a ascultării pe viu a unui concert simfonic. Am iubit dintotdeauna muzica clasică, însă abia acum am fost la Filarmonica "Paul Constantinescu" din Ploieşti. Minunată a fost întreaga experienţă. Mai mult decât orice, senzaţia ineluctabilă şi parcă mai concretă decât însăşi materialitatea legilor fizicii că muzica vine nu din instrumentele interpreţilor, ci de undeva de deasupra lor. Că ea este acolo deja, iar viorile, clarinetele şi toate celelalte nu fac decât să i se conformeze şi să se ţină după ea. Ce să fie muzica, de nu o treaptă superioară de existenţă?

Dintre filme, nu pot spune că am fost marcat în mod absolut de vreunul. Totuşi, o imagine din Oglinda lui Tarkovski m-a însoţit multă vreme, până ce tâlcul ei, ce mi-a tot stat pe limba sufletului, şi-a găsit, măcar orientativ, verbalizare. Este vorba despre scena şurei în flăcări, mai precis de cadrul în care acesteia i se suprapune, ca o ramă, apa ce picură de pe un perete din prim-plan. Focul pare alimentat de apă, apa pare a se hrăni cu foc. O alăturare ce evocă o altă lume, de dincolo de limitările acesteia, şi o altă simţire decât cea carnală. O lume unde se află cuvinte, muzică şi frumuseţi la care urechea şi ochiul mundan nu se pot prin definiţie sui...

Din punct de vedere fotografic, slavă Celui de Sus, anul ce a trecut a fost bogat. Un prim eveniment de seamă a avut loc pe 15 ianuarie 2017, la Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu" din Ipoteşti, unde, alături de prietenii de la Clubul Fotografilor din Iaşi, am participat la vernisarea expoziţiei "Căutându-l pe Eminescu", alcătuită din fotografii realizate în tabăra fotografică desfăşurată acolo în vara lui 2016. Aproape simetric, pe la jumătatea lui decembrie, un alt moment important l-a constituit publicarea chiar aici, la LiterNet, a celui de-al cincilea e-book al subsemnatului, "Viaţa şi întâmplările din jurul podului de la Blejoi", în vreme ce o selecţie de imagini din proiect a fost expusă în luna septembrie 2017 în cadrul "Bucharest Photo Week".

La sfârşitul verii, la invitaţia celor de la "Danube Delta Life", am făcut fotografii în Deltă. Întrebat ce m-a emoţionat cel mai mult acolo, am răspuns aşa: "În fotografie există o sintagmă ce desemnează momentul ce te face să apeşi butonul declanşator al aparatului: «flacăra recunoaşterii». Fluxul obişnuit, prozaic, al timpului se întrerupe, iar fiinţele, obiectele, toate elementele din faţa lentilei se aliniază mirabil, atât între ele, cât şi cu emoţia fotografului, pentru care gestul apăsării butonului nu devine astfel decât o prelungire a acestei trăiri foarte intense. Ei bine, pentru mine în Deltă s-au aprins mai multe astfel de «flăcări», dar cea mai puternică dintre ele s-a produs în dimineaţa în care ne-am apropiat de Insula Sacalin şi, printre nenumăratele specii de păsări, în lumina lină a răsăritului, am zărit nişte cai sălbatici de o extraordinară frumuseţe, păscând. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, un stol de păsări albe s-a ridicat undeva, în spatele lor, în vreme ce un pescăruş traversa avanscena, înspre mine - «clic! »".

Pe 5 octombrie 2017, în capitală, am fost invitat să vorbesc despre "Puterea metaforică a Fotografiei" la conferinţa "F64. Photo Story. Begin Your Journey", prima de acest gen din România. Un scurt citat din prezentarea mea: "Ca să găseşti, trebuie să cauţi. Puseul creativ/revelaţia artistică/metafora etc. nu sunt apariţii izolate, ci urmări ale locuirii în ele - în ele şi în câmpul întrebărilor fundamentale din care se hrănesc."

În fine, bucuria fotografică cea mai mare mi-a adus-o publicarea proiectului "Viaţa şi întâmplările..." în paginile prestigioasei reviste "LensWork" (nr. 129, mart.-apr. 2017), socotită de mulţi cea mai bună publicaţie de fotografie artistică din lume. În ediţia electronică a revistei se găseşte şi un interviu de jumătate de oră cu subsemnatul, care a avut marea bucurie şi onoare să dialogheze cu editorul revistei şi fotograful Brooks Jensen, unul dintre cei mai importanţi şi influenţi eseişti pe teme fotografice şi artistice. Câteva cărţi de-ale sale au fost traduse şi în România (vezi şi aici).

Gândul cu care închei acest mic top (excelent pretext de aducere aminte, de fixare şi de exersare a mirării sapienţiale) îşi are rădăcinile într-o informaţie ce mi-a atras atenţia prin primăvară, anume acel tip de lucru pe care, deşi îl ştii de multă vreme, nu ajungi să îl cunoşti propriu-zis decât într-un moment revelatoriu. Ce informaţie? Aceea banală că primul gest al ţăranului român când se trezea dimineaţa era acela de a se spăla pe faţă şi de a-i mulţumi lui Dumnezeu că i-a mai dat o zi de viaţă. Reacţia mea când mi-a fost readusă în atenţie? În prima secundă, de dezacord visceral. Mi s-a părut că gestul respectiv nu poate însemna decât o autoumilire inutilă, o renunţare degradantă la ce înseamnă să fii liber pe acest pământ. În clipa următoare, totuşi, mi-am schimbat total poziţia, atât mentală, cât şi sufletească. Mi-am dat seama că nu aceasta este adevărata libertate, ci aceea, dreaptă şi curată, care îşi cunoaşte condiţionările şi binecuvântările, care nu ia efectele intermediare drept cauze originare.

Din această poziţie fiinţială apare unica luciditate genuină: cea care te duce la recunoştinţă. Iar libertatea? E una singură. De aici izvorăşte.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2017 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 30 ianuarie 2018. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Tu ce ai făcut anul trecut? - 2017, Radu Bobică (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Epilog - Baricada 2017, Oana Cristea Grigorescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Amalgam 2017, Mihaela Bulimar (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2017, anul cuvintelor, Anca Mureşan (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Câteva momente frumoase din 2017, Vlad Bălan (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer