Citeam cîndva excelentul îndemn al lui Joseph Brodsky care vorbea despre relaţia pe care ar trebui să o avem cu limbajul. Trebuie să ne îngrijim de vocabularul nostru şi să-i acordăm tot atîta atenţie cît contului nostru bancar. Cultivarea vocabularului ne ajută nu doar să ne exprimăm mai bine şi mai coerent, ne ajută mai cu seamă să ne articulăm pe noi înşine în această lume, spune laureatul premiului Nobel pentru literatură. Sentimentele, nuanţele, gîndurile cărora nu reuşim să le dăm nume şi glas pot duce la explozii sau la implozii psihologice. Cea mai sigură cale pentru a evita asta ar fi să răsfoim zilnic un dicţionar; e mult mai ieftin să ne cumpărăm un dicţionar decît să plătim o şedinţă la psihiatru, conchide Brodsky. Uitasem că ştiu vorbele astea, dar mi-am amintit de ele cînd căutam firul roşu al anului ce s-a dus.
În 2017 m-am lăsat pradă cuvintelor şi a fost foarte bine aşa. N-am devenit neapărat un vorbitor mai elocvent, dar m-am împăcat mai bine cu mine însămi. Excepţiile şi momentele în care m-am certat cu mine însămi nu le pun la socoteală. La fel cum las deoparte cuvintele şi stările care nu mi-au plăcut, căderile, insomniile, fricile, fragilitatea. Spaţiile goale pe care n-am ştiut sau n-am putut să le umplu. Veşnica senzaţie de instabilitate şi starea de alertă pe care o percep dinspre spaţiul public, social şi politic. În plan personal, anul trecut am fost mustrată pentru defectele mele mai des ca de obicei. În faţa prietenilor care m-au tras de mînecă pe un ton calm am pus capul în pămînt şi m-am străduit să mă schimb (cel mai adesea zadarnic, cred). În faţa altora am ripostat.
Iau cu mine din anul 2017:
bucuria reîntîlnirii neplanificate cu Florenţa şi senzaţiile indescriptibile ce mă cuprind de fiecare dată în faţa statuii lui Cellini care-l înfăţişează pe Perseu ţinînd în mînă capul Meduzei.
surpriza cu care am descoperit că, indiferent de vîrstă, majoritatea locuitorilor din Bologna vorbesc la telefon pe speaker, de parcă totul ar fi la vedere şi nimeni n-ar avea nimic de ascuns. Concluzia mea a fost că nu mi-ar plăcea o lume fără secrete.
senzaţia de ieşire din timp, experimentată în curtea abaţiei de la Cârţa.
efortul urcuşului şi liniştea din Apuseni.
noaptea în care dormeam într-o casă închiriată în Sibiu şi ploua atît de tare că atunci cînd tuna se zgîlţîiau geamurile ca-ntr-un film horror de serie B.
pălăvrăgeala despre cîte-n lună şi-n stele, mărunţişurile şi lucrurile importante, înghiontelile şi rîsetele (mulţumesc, A.)
începuturile de conversaţie nocturnă transformate uneori în conversaţii nocturne şi zîmbete (mulţumesc, R.)
scena din Rosmersholm (la Teatrul maghiar din Cluj) în care actriţa (Eva Imre) fumează două ţigări deodată şi strigă "Sînt tristă!". Schimbul complice de priviri cu prietena mea cu care eram la teatru şi încuviinţarea mea tăcută: Ibsen c'est moi!
incredibila întîlnire cu Alain Delon. Bună de pus ramă şi de povestit nepoţilor.
oamenii pe care i-am cunoscut şi cu care am stat de vorbă. Întîmplător, pe trei dintre ei îi cheamă Radu. Radu Lărgeanu, Radu Jude, Radu Vancu. Unul e actor, celălalt regizor, ultimul (dar nicidecum cel din urmă) e scriitor. Au fost discuţii dense, provocatoare, interesante.
brăţara de argint pierdută. Îmi stătea la încheietura mîinii drepte de mai bine de 10 ani şi să spun că avea o valoare sentimentală ar fi un clişeu ce nu acoperă furia şi tristeţea din dimineaţa de iulie în care mi-am dat seama că nu o mai am.
contul pe Goodreads făcut spre sfîrşit de septembie şi care mă ajută să îmi ţin un fel de jurnal al lecturilor. La final de 2017, mi-a semnalat că cea mai lungă carte citită a fost O viaţă măruntă, de Hanya Yanagihara. Nu a fost şi cea mai bună dintre cele citite, dar cu siguranţă a fost cea care mi-a testat limitele răbdării. E o carte despre o prietenie fabuloasă, dar care este aşa de dureroasă că arde pagina. De fapt paginile, peste 700 mai exact.
Superlativele literare ale anului la capitolul roman: Cei opt munţi, de Paolo Cognetti, Aviatorul, de Evgheni Vodolazkin şi Un cal intră într-un bar, de David Grossman. Proză scurtă: Mandarina, de Răzvan Petrescu şi Rock Springs, de Richard Ford (excelent tălmăcit de Marius Chivu). Non-ficţiune: În mişcare. O viaţă, de Oliver Sacks, Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015, de Radu Vancu şi The Lonely City: Adventures in the Art of Being Alone, de Olivia Laing.
cîteva seriale: Peaky Blinders, Medici: Masters of Florence, Wolf Hall, Abstract. The Art of Design, Mindhunter, Big Little Lies.
cele mai bune trei filme văzute la TIFF: Chemi Bednieri Ojakhi / My Happy Family, The Party, Teströl és lélekröl / On Body and Soul şi văzute la cinema sau aiurea: Paterson, Manchester by the Sea, Three Billboards outside Ebbing, Missouri. (cea mai mare dezamăgire a lui 2017 a fost adaptarea cinematografică după The Sense of an Ending: minunat romanul lui Julian Barnes, slab de tot filmul)
cele mai bune filme româneşti: Ţara moartă (r. Radu Jude) şi Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (r. Emanuel Pârvu)
cea mai tristă imagine a anului (dar, paradoxal, şi plină de speranţă): florile albe aruncate de români în faţa cortegiului funerar şi strivite de roţile maşinii militare de care era ataşat afetul de tun ce purta coroana regală şi sicriul regelui Mihai
în materie de muzică cel mai emoţionant şi intens moment al anului 2017 a fost concertul lui Sting de la Cluj. În rest, mi-au ţinut companie discurile lui Glenn Gould (fermecător în orice an şi în orice anotimp), noul album al celor de la The National (Sleep Well Beast), care mi-a înseninat toamna şi surprinzătorul videoclip al unei colaborări fermecătoare între Vanessa Paradis şi Oren Lavie, care mi-a înveselit primăvara.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2017 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2018. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)