Anul 2017 a început, desigur, cu o vacanţă (la fel cum s-a şi terminat), în care am văzut cel mai frumos oraş vizitat în această perioadă, Sevilla. A urmat o ieşire la munte împreună cu 100 de persoane (cum ar spune un amic "o pedeapsă pentru cât ai fost de antisocială în 2016"), o experienţă uşor provocatoare (am avut grijă să-mi iau faţa umană, totuşi). M-am apucat de germană (o idee amuzantă: studiul limbii germane de către un om leneş).Am trăit cel mai emoţionant moment ca spectator de teatru în faţa Emiliei Dobrin (în rolul minunat pe care-l creşte în Casa cu pisici), primul şi singurul spectacol la care m-am ridicat prima în picioare la aplauze (repetându-mi că nu trebuie să plâng). Am pus o vreme muzică pe facebook pentru o singură persoană (cineva care trecea printr-o perioadă mai grea şi îmi mărturisise că îi plăcea ce ascultă). Am revizitat oraşele care-mi plac cel mai mult din ţară (Iaşii rămân pentru vara asta) şi m-am îndrăgostit de Oradea (şi de dulceaţa de ardei). Am revizitat trăiri în câteva locuri vechi şi le-am găsit tot acolo. M-am îmbrăţişat cu mulţi oameni (inclusiv cu mine, ca exerciţiu de blândeţe). Concertul anului pentru mine a fost Travka aniversar (cu ceva magic în aer). M-au entuziasmat în continuare cu adevărat Frilensării şi spectacolele lor de la Green Hours. Mi-am cumpărat o groază de cărţi care au rămas majoritar necitite (îmi deschid bibliotecă, cum ziceam, fostul cititor din mine oricum se bucură), îmi permit să recomand ceva titluri de literatură română (nişte ani buni pentru): Extraconjugal, Cexina Catapuxina, Imperiul pisicilor, Copilăria lui Kaspar Hauser, Nautilus, Perforatorii, Aşa să crească iarba pe noi. Am fost un bun consumator, cu un profil online uşor de făcut (aştept cu interes ca bula mea să devină cu adevărat roz, să primească exact informaţia necesară). M-am gândit că-mi place în continuare prea mult Roy Andersson sau, poate, Asghar Farhadi, ca lucrurile să fie atât de roz (încercăm nuanţe pale). Am părăsit facebook-ul pentru o săptămână (ceea ce nu credeam posibil), a fost foarte linişte. Am văzut filmul preferat al anului: Teströl és lélekröl / On Body and Soul, un clişeu, desigur, dar cu câteva delicate poezii despre fragilitate. M-am bucurat puţin de chitara lui Stanley Jordan. M-am îndrăgostit de varianta tânără a Marthei Argerich şi de joaca lui Chilly Gonzales. M-am întrebat deseori dacă vreau să fac diverse lucruri pe care nu le-am mai făcut, am primit multe "semne de pace" de la diverşi amici (cu care ştiu că nu voi fi niciodată prietenă, energia mea e limitată), cu care m-am recunoscut din priviri şi am făcut majoritar glume proaste (despre ţigani cu colega mea ţigancă, de exemplu, ea revenind cu glume despre moldoveni şi giganţi). M-am bucurat să ajung să mă cert, respectiv bat cu nepoţii mei de la egal la egal, la această vârstă foarte fragedă a lor (la care joacă preferată e să sară pe mine, ca 2 maimuţe elastice de un metru). Am văzut concerte de muzică românească foarte bune (Firma, Implant pentru refuz). Am avut o perioadă şi un context în care am trăit fără frică, pentru prima dată în viaţa mea conştientă (pentru mine care, sub marea de calm, plutesc într-o mare densă de frică, a fost o senzaţie de uşurare extraordinară). M-am bucurat din nou pentru filmul românesc, care a avut un an bun. Am renunţat să merg să văd Nick Cave, pentru o ofertă mai bună. Am văzut Hamletul lui Huţuleac (care pare destul de poet ca să-şi poată pune nişte întrebări fără să înnebunească). Şi cele mai bune spectacole ale anului, în festival: Rosmersholm şi A mélyben / În adâncuri (primul ar trebui înregistrat şi revăzut pentru deliciul detaliilor, al doilea fiind mai brutal, îţi scuipă adevărul în faţă). M-am plimbat mult, tot un an de plimbări cu rucsacul. Am făcut câteva lucruri pentru câţiva oameni necunoscuţi, mai nimic pentru ţară (nu mă pricep decât la salvarea în mic). M-am folosit de cuvinte, în rolul lor terapeutic. Am privit cum cad diverse măşti de pe chipuri de prieteni, în timp ce eu purtam masca de om care înţelege. Am terminat anul cu stări puternice de deznădejde, pe fondul întâmplărilor din ţară.
A fost un an în care am fost mai ales stabilă, am râs şi am privit cerul în fiecare zi.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2017 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 30 ianuarie 2018. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)