Ce e de făcut?

De o bună vreme încoace, în an centenar, se aud prin satele şi oraşele României, întrebări. Multe. Tot mai multe. Puse cu îngrijorare şi însoţite de un oftat prelung. O fi bine ce fac ăştia de ne conduc? Oare duc ei ţara asta în direcţia bună? Mai pleacă românii noştri să îşi caute norocul şi o viaţă mai bună pe afară? De se strică şi lucrurile care au mers şi au fost bine făcute? Ce a fost asta cu premierul Japoniei? De ce iese tot mai multă lume în stradă să protesteze?

Acesta e genul de întrebări care circulă intre oamenii de la "talpa ţării". Ei sunt cei care suportă greutatea cea mai mare într-o ţară care nu merge sau merge prost. Ei sunt majoritatea reală în România, care de ani buni nu mai iese la vot. Ei sunt acea parte tăcută din societate, pe care mulţi o invocă nervos. Oamenii aceştia, cu serviciu de cele mai multe ori prost plătit, cu rude apropiate plecate la muncă în altă ţară, cu credite şi cu abonament pe transportul în comun încep să se întrebe din ce în ce mai serios dacă e bine ce se întîmplă cu viaţa lor. Ei nu sunt membri de partid, nici activişti de ONG, nu vorbesc trei limbi străine şi nici nu îşi fac revelioanele în Dubai. Mulţi dintre ei se aşază seara în faţa televizorului şi se minunează de ce văd şi aud...

Sunt întrebări simple, decente şi foarte directe. Puse tot mai insistent de oameni obişnuiţi care asistă tot mai nedumeriţi la spectacolul aiuritor şi trist dat zilnic de către tot mai nesăbuiţii politruci aleşi sau cocoţaţi în funcţii de decizie publică. Oamenii întreabă, se întreabă unii pe alţii, discută, scrâşnesc din dinţi, se înfurie sau o dau pe băşcălie, dar încearcă să înţeleagă ceea ce, din păcate, pare tot mai de neînţeles... Televizorul nu-i lămureşte, posturile publice au devenit goarne de partid călăuzitor, internetul e împărţit şi câteodată supraturat. Ce să facă? Să stea cuminţi, să nu îi intereseze, să închidă ochii ca şi cum n-ar fi, să scrie eventual petiţii? Cui? Să înjure printre dinţi? Să plece să îşi caute norocul şi o viaţă mai bună în altă parte? Să aştepte alte alegeri? Să iasă în stradă şi să protesteze? Să bea şi să uite?

Eu cred că oamenii aceştia, cei mai mulţi din patria noastră, au această dilemă. Ei sunt îngăduitori, sunt dispuşi să uite relele, pot acorda încredere chiar fiind acuzaţi de o anumită naivitate. Încă refuză să plece din ţară sau nu au unde. Văd lucrurile bune şi ştiu să facă diferenţe. Au bun simţ şi nu pun, ca alţii, mâna pe piatră atunci când le ajunge cuţitul la os. Au răbdare... Numai că într-o zi, poate chiar atunci când politicienii vor crede că i-au prostit pe toţi definitiv, s-ar putea să li se termine răbdarea şi să vrea ei să rezolve problema. Cum ştiu, cum pot, numai să nu mai fie bătaia de joc şi masa de manevră a unora... vai de viaţa lor, cum spune românul. Şi la cum se văd lucrurile... şi la cât de repede se succed evenimentele în prezent această masă de populaţie aparent amorfă şi tăcută îşi poate ieşi din fire... Şi ar fi rău să fie aşa.

Acesta nu e un popor pierdut, eu cred că încă se poate. Cum? Ei, asta e o întrebare! La care sunt convins că vom şti să găsim răspunsul bun. Ştiţi ce e paradoxal? Uitaţi ce spunea Eminescu la 31 Iulie 1880 în ziarul Timpul: "Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţi slugarnici să fie miniştri, deputaţi, oameni mari." Istoria se repetă şi cine nu învaţă din ea, e ori prost, ori inconştient...

Ştiţi probabil că Japonia, a treia putere economică a lumii, şi-a trimis prim-ministrul în România pentru prima dată de când există cele două state pe faţa pământului. Ştiţi si cum s-au făcut cei care conduc de băcănie şi ne-au făcut şi pe noi de râs ca ţară. Tare îmi e teamă că prima vizită a fost şi ultima sau vor mai trece câteva sute de ani până la următoarea... Cum să facem să nu se mai întâmple aşa ceva? E parte din întrebarea "Ce e de făcut?"