E lună plină?

Radu Păun se trezi brusc, cu senzaţia de disconfort. Prin fanta lăsată de cele două perdele portocalii, razele lunii se strecurau vertical, despărţind peretele opus în două ecrane inegale. Uşa de la balcon rămăsese deschisă...
Mâna stângă, rigidă ca un corp străin, refuza să se mişte la comenzi. La început, furnicăturile îl amuzară. Îşi masă umărul, cotul şi palma, apoi fiecare deget, pe rând, flexând încheietura. Tenisul de ieri e de vină! îşi spuse. A abuzat de condiţia sa fizică, oricum precară, încercând să facă faţă provocării lui Pavel, mai tânărul lui coleg. Anii şi viaţa de birou îşi arătau efectele. Iar nopţile albe se înmulţeau şi ele.
Se ridică din pat continuând să-şi maseze mâna, apoi ieşi în balcon. Respiră adânc, controlat, aerul răcoros adus de flux. De câteva nopţi, aproximativ la aceeaşi oră, avea întâlnire cu insomnia. Se trezea brusc şi neliniştea îl învăluia ca o ploaie rece de toamnă. Imagini şi gânduri răzleţe îi invadau mintea. Acasă, ar fi găsit imediat o soluţie, bea un coniac sau, în lipsa lui, îşi făcea un ceai, scria ori citea câteva pagini.
Uitând că e în pijamaua de vară, căută după brichetă şi ţigări. Abandonase pipa la Bucureşti, convins că, fiind în concediu, va avea puterea să renunţe la ea. Nu şi la ţigări!
Reveni în cameră, unde raza lunii aluneca discret pe faţa Martei. Zâmbea. Îşi dădu seama că o invidiază! Sub cearşaf, iubita lui părea o adolescentă vulnerabilă. Fruntea îi strălucea cu o lumină calmă. Nesiguranţa de sine dispăruse. Somnul îi adusese liniştea. Îşi aminti cum îşi poartă neîncrederea în ceilalţi ca pe un scut ce ar trebui s-o apere...
Oare, ce visa?, se întrebă, bâjbâind după brichetă şi ţigările pe care le ştia pe noptieră. Îmbrăcă halatul şi legă strâns cordonul, cu senzaţia că doar în aceste gesturi mărunte se regăseşte pe sine. Suspinul Martei îl opri din drum. O privi fără niciun gând cum îşi schimbă poziţia, acoperindu-şi faţa cu braţele încrucişate. Uită de ţigară. Realiză cât de puţin o cunoştea. De obicei, el era cel care avea mereu ceva de povestit, iar ea îl asculta cu atenţie, strecurând câte o întrebare sau o remarcă, uneori şocant de acide.
N-o văzuse niciodată dormind. Se aşeză pe scaun, continuând să-şi maseze mâna. Când, după multe insistenţe, accepta să rămână, el adormea primul intrând în somn împăcat. Până acum nu se întrebase de ce. Simpla ei prezenţă îi aducea siguranţă, îi alunga coşmarurile şi îl salva de insomniile tot mai frecvente. I se păru un nonsens!
Descoperea tot felul de motive ce îl împiedicau să doarmă: lumina, vorbăria vecinilor, muzica, televizorul bătrânei de la etaj, ba, mai nou şi vezica! Doamne, şi cât îl iritau! Acum, de vină erau valurile ce se loveau ritmic de stabilopozi, într-un ritm care îl agita. Nici nu putea fi vorba de scris sau de citit! Ea s-ar fi trezit imediat.
Prin urmare, va pierde câteva ore de somn. Se gândi să se retragă în baie şi să citească acolo. Încercă să nu facă zgomot, dar uşa scoase un guiţat atât de sfâşietor încât îl pufni râsul. Becul de deasupra oglinzii abia pâlpâia. Apa era sălcie, cu gust de clor. Bău în silă şi reveni în cameră, atent la uşă. Se împiedică de piciorul patului şi căzu în aşternut ca un bolovan. Încercă să se amuze, dar îl irita durerea de la gleznă. Aceeaşi cu entorsa...
Marta oftă adânc. Părea că se confruntă cu ceva teribil: teamă, revoltă, dezgust! Câteva clipe o privi curios. După mimică era dificil să ghicească. I-ar fi plăcut să afle ce anume o preocupă. Discretă şi gata oricând să-l asculte, acum părea fragilă, chiar vulnerabilă. Dar cât de bine o cunoştea?
Neaşteptată, apăru întrebarea: de fapt, ce mă leagă de ea? Nu are nimic special, ca... Reghina, de exemplu. Dimpotrivă. Sunt atât de diferite! De ce vreau să mă însor tocmai cu ea? se întrebă mirat, ieşind din nou în balcon. Nu-şi găsea locul...

Era atât de multă lumină încât ar fi putut citi. Peste mare unduia şoseaua de argint a lunii, ca o invitaţie într-o lume fără îndoieli şi contradicţii. I se păru că astrul se amuză de insomnia lui, zâmbindu-i sarcastic. Înjurătura îi scăpă printre dinţi. Era doar pentru el.
Joc, ambiţie, capriciu? În urmă cu două săptămâni o ceruse de nevastă! De ce? Ba chiar insistase, demolându-i rând pe rând argumentele cu care îşi motivase ea amânarea: "... nu putea decide acum...", mai ales că, vezi Doamne!, "el iubea libertatea..., iar pentru a scrie, avea nevoie să fie singur." Ce legătură avea una cu alta? De când aveau nevoie de un test de rezistenţă pentru convieţuirea în doi!
Ştia bine că aşa-zisa lor prietenie e pe muchie de cuţit. "Chestia asta e doar o parşivenie a ta, Madam, izbucni Radu, adresându-se lunii. Una care s-a complicat de la o zi la alta! Iar eu am căzut în capcană!"
Fusese atât de emoţionat de propria decizie! Şi intrigat, când ea amânase răspunsul. Când era atât de simplu: Da. Ori, ba. Nu mai pricepea femeile! "Foarte bine, reacţionase el, râzând forţat. Atunci, vom merge mai întâi la mare şi, generos cum mă ştii, îţi acord zece zile să te decizi." Doar nu era să cedeze aşa de uşor. Ea acceptase zâmbind, dar cu aerul că îi făcea o concesie încât, emoţia dispăruse imediat.

Adevărul e că e puţin speriat! Nu se imaginează legat de o singură femeie! Dar nici nu i-ar conveni o ruptură definitivă... Pe de o parte, îşi spuse, Marta e o prietenă de nădejde şi mult mai mult decât o iubită: îi lasă toată libertatea, fără să-l întrebe nimic când vine şi pleacă după chef. Ce să-i ceară mai mult? "E atât de fragilă, încât are nevoie de mine ca de aer, se amăgi el. Doar că, mai inteligentă decât celelalte, mizează pe indiferenţă! Ceea ce îmi convine perfect", îşi spuse. Îşi aminti însă unele discuţii profesionale în care ideile şi argumentele ei îl scoteau din minţi! Mai ales atunci când era silit să cedeze...
Pe de altă parte, nu e deloc sigur că, despărţiţi, s-ar simţi mai confortabil. După o anumită vârstă, orice alegere devine dificilă pentru un bărbat. I-ar lipsi lungile plimbări prin cartier şi chiar discuţiile în contradictoriu, până târziu, în noapte. Cu siguranţă, ar duce dorul excursiilor pe munte şi al serilor de iarnă în care, în faţa unui pahar cu vin, ascultau concertele de la Filarmonică într-o tăcere complice, sau comentau emisiunile lui Iosif Sava. Nu mai eşti tânăr, bătrâne! îşi spuse nemulţumit, aprinzându-şi o nouă ţigară.
Marea îl ispitea cu chemări amăgitoare şi Radu se lăsă pradă nostalgiei. Pe neaşteptate, înaintea lui se derulau imagini din ultima vacanţă studenţească.
Povestea începuse chiar aici, la Neptun, după susţinerea licenţei. Fusese un adevărat "coup de foudre", cum spune vechiul clişeu! Cel puţin pentru el. Azi, totul ţine de trecut. Dar el îşi aminteşte fiecare detaliu al acelei vacanţe, partidele de tenis şi competiţiile de înot, excursiile la bulgari şi nopţile feerice în jurul focului de tabără, când priveau cerul visând la viitor...
Dar nu! Cele două femei nu puteau fi comparate. Reghina era, de fapt este, cu totul altceva! Reprezintă toată tinereţea lui, naivă şi entuziastă, anii petrecuţi la cursuri şi seminarii, în bibliotecă, la examene şi reuniuni, cu entuziasmul inconştient al tinereţii. De fapt, când începuse nebunia lui?

Era tot o noapte cu lună plină, în vacanţa de după licenţă! În seara aceea, ea şi Ilarie, asistentul lor de literatură universală, întârziaseră la focul de tabără. Spre surpriza tuturor, au apărut spre miezul nopţii, ţinându-se de mână şi zâmbind misterios. Apoi, au anunţat vestea. Se căsătoriseră la Constanţa, în secret... Parcă a fost lovit cu leuca! De ce în secret? N-a priceput niciodată de ce, dar căsătoria celor doi i s-a părut o imensă trădare.
N'y voir que du bleu, şi-a spus atunci, mirat de cât se schimbase Reghina. N-o mai recunoştea. Uimirea lui trecuse în revoltă, împotriva propriei orbiri... Nu pricepea cum o ignorase până atunci: o tocilară care îşi dădea importanţă, dar era "de comitet".
În seara aceea, Reghina purta o rochiţă lungă cu flori mari, viu colorate şi o coroniţă din margarete peste părul de abanos. Mai înaltă decât toţi cei prezenţi, bărbaţi şi femei, părea o zeiţă coborâtă din Olimp! O privea cum dansează, agăţată de gâtul lui Ilarie, cum se învârteşte în jurul proaspătului soţ, în timp ce acesta o studia printre gene, mai curând jenat de zâmbetele foştilor studenţi.
Erau ultimele zile ale studenţiei dar Radu Păun a observat că prezenţa Reghinei era aceea care îl făcea fericit. Fiecare zâmbet al ei devenise o sursă de exaltare, fiecare gest o promisiune şi fiecare cuvânt un început de poveste. Parcă se schimba el însuşi! Apoi, a remarcat că în absenţa ei devenea agitat şi tot mai curios în ce priveşte viaţa celor doi...
Se întreba adesea de unde veneau puterea şi misterul acelei femei cu surâs discret. Fruntea ei iradia o lumină magică, iar ochii de safir îl urmăreau zi şi noapte. Până au ajuns în Bucureşti, a realizat că o adora ca pe o icoană, fără a îndrăzni s-o dorească! Ar fi fost o impietate! Chiar şi în fantasmele sale, imaginea ei rămânea neîntinată.
Dimineţile, descoperea în oglindă un tânăr blonduţ, poate chiar arătos, dar cu o privire stranie! Se simţea nedreptăţit, iar noaptea începuseră insomniile. Cu timpul, avea să constate că prezenţa Reghinei şi fantasmele îi dădeau o stare de frustrare.
De ce se pierdea înaintea ei? Ce stranii efecte avea Reghina asupra lui dacă îl schimbaseră într-un fel de Popa Prostu'... Într-o bună zi, abia îşi înfrânase tentaţia de a se închina înaintea ei!
"Blasfemie! Asta e prea de tot!" şi-a spus atunci, cuprins de dispreţ pentru sine. Din clipa acea, armonia cuplului Ilarie-Reghina a devenit pentru el o provocare. Avea un chef nebun să le sucească destinul! Desigur, dacă ar fi existat aşa ceva! A decis să-i supună unor încercări: pe Ilarie, unui test de rezistenţă la bârfă, iar pe Reghina unui exerciţiu de seducţie. Ei, voia să-i demonstreze că o femeie, cu adevărat liberă, nu are nevoie de soţ pentru a se apăra de admiratori sau a dobândi o poziţie socială; iar lui, trebuia să-i dovedească, neapărat, că tot ce dobândise în viaţă fusese doar rezultatul unor conjuncturi favorabile. Dar care l-au închis într-o colivie de aur...
Îşi imaginase că Ilarie o ţine captivă pe Reghina, într-o căsătorie formală, încât, a căutat orice pretext, să se convingă că aşa stăteau lucrurile! S-a împrietenit cu fostul lui asistent şi, bineînţeles, a fost acceptat imediat în alaiul ei, unde s-a integrat perfect, participând la excursii, aniversări şi petreceri comune. Curând însă a remarcat că, deşi stătea în preajma ei, era nefericit. Frustrat şi invidios pe bărbatul ei, pe prieteni şi chiar pe familie, adoraţia lui se schimba de la o zi la alta în resentimente...

Îi trecu prin minte că relaţia lui cu Ilarie semăna cu un drum de munte plin de suişuri şi coborâşuri, cu perioade de admiraţie, urmate de resentimente inexplicabile, apărute din te miri ce fleacuri. Mult mai târziu avea să înţeleagă că, de fapt, ceea ce îl iritase la fostul lui Asistent - devenit între timp cel mai bun amic - era tocmai Reghina!

Oare cu ce o cucerise Ilarie? se întreba de fiecare dată când îi vedea împreună. Trebuia să recunoască, erau o pereche reuşită... Deşi, e ceva mai mic de înălţime şi, în ciuda culturii şi a personalităţii puternice, e dominat de prezenţa ei impunătoare.., venea imediat gândul cârcotaş şi zâmbetul lui ironic.
Însă "amocul" lui Radu Păun a început după ce Ilarie a fost instalat într-un post la Externe. Totuşi, onest, a încercat să-şi convingă amicul că, ocupat cu studenţii, doctoratul, şedinţele şi funcţiile de partid, îşi ignora norocul:
"E adevărat, toate aceste obligaţii te-au ajutat să ajungi în vârf, spunea el, dar îţi macină timpul şi viaţa de familie!"
Ba chiar, i-a reproşat că îşi neglijează soţia! După părerea lui, Ilarie lui n-a înţeles niciodată că era vulnerabil tocmai acolo unde credea că se află forţa lui - nevasta.
În vara următoare, după mai multe pahare de votcă, băute pe aceeaşi terasă de la Neptun, i-a demonstrat amicului că dacă nu e atent, va fi silit fie să-şi păzească nevasta ca un cerber, fie s-o care după el, ca pe un trofeu.
"Într-o bună zi, amice, viaţa o să-ţi deschidă ochii", concluzionase el cu tupeu, mizând pe sinceritate. "Poate mai curând decât crezi... Dar atunci, dragul meu, va fi prea târziu, pentru că eu, amice, eu... o să..." dar cuvintele se împleticiseră, refuzând să-i argumenteze fantezia şi să-l facă de râs.
Între timp, a descoperit că femeia-vestală, cu chip de Madonă, era inaccesibilă nu doar pentru ceilalţi, ci şi pentru el! Dar viaţa lui Radu Păun fusese deja confiscată de o himeră: iubirea Reghinei. Îşi consuma tinereţea legat de mariajul celor doi, fericit şi invidios, deopotrivă. În acelaşi timp, pleda zilnic pentru ideea de libertate, răsucind-o după cum avea chef şi interes, până o banalizase. De vină era tot "amocul" lui, astfel încât, tot ce va realiza în timp, social şi profesie, va fi o replică amânată pentru cei doi. A înţeles târziu că obsesia lui devenise ranchiună...

Fantasmele au continuat chiar şi după plecarea celor doi la post, într-o ţară de la marginea Europei. Trecutul însă era imposibil de schimbat.
Dintr-odată, Radu Păun s-a trezit singur şi deprimat. Mergea la editură, ca de obicei, îşi lua de lucru acasă, juca tenis cu foştii colegi dar avea sufletul pustiu. La treizeci de ani era gata să clacheze.
Într-o dimineaţă strălucitoare de mai, a explodat. Fără nicio reţinere s-a confesat, cu bune şi cu rele, Martei, noua colegă de birou, flagelându-se cu epitete dintre cele mai dure. Şi-a ironizat eşecurile profesionale, şi-a ridiculizat cu cinism pătimirile observând că, pe măsură ce povestea, se elibera de povara frustrărilor.
Spre surpriza lui, descoperise în preajma lui o persoană dispusă să-l asculte. Şi poate să-l şi înţeleagă... Şi era atât de confortabil să te asculte cineva de încredere. Iar el avea nevoie să se elibereze de trecut. Să se povestească...
A continuat s-o caute cu diferite pretexte. Cu timpul, a devenit unica persoană în faţa căreia, copilăros şi infatuat, supărat sau euforic, alerga să-şi mărturisească coşmarele, fricile şi obsesiile, curios să se regăsească în reacţiile ei... Nu întotdeauna era comod să-i înfrunte întrebările şi judecăţile obiective, dar era mulţumit să se oglindească pe sine
După câteva luni a descoperit, intrigat, că prezenţa Martei îi era necesară, în timp ce prezenţa Reghinei trecuse în umbră, rămânând un pretext pentru a fi împreună. Şi cum ciudăţeniile fiinţei umane sunt adesea de neînţeles, relaţia lor a trecut de la camaraderie, la intimitatea cea mai periculoasă, aceea a confesiunilor reciproce, apoi...!

Până atunci, el, Radu Păun, fusese împotriva acestui tip de camaraderie. Era convins că prietenia între un bărbat şi o femeie e supusă şi ea, ca orice relaţie, legii contradicţiei - de data asta între sexe - încât, poate trece oricând şi pe neaşteptate, la dorinţă şi iubire sau, dimpotrivă, la resentimente şi ranchiună. E suficient ca unul dintre protagonişti să-şi piardă aura de mister, să se plictisească ori să gafeze - cu vorba sau cu un simplu gest, nu neapărat prin trădare -, pentru ca o banală intrigă, o omisiune, succesul unuia, gelozia, invidia sau excesul de autoritate să ridice între cei doi un zid de neîncredere, de indiferenţă sau chiar de ură. Îi era teamă că exact aşa se va întâmpla şi cu ei, dacă aveau să depăşească limita prieteniei! Dar trecuseră trei ani de când erau prieteni şi totul părea perfect. Sau aşa crezuse el!

Apoi, s-a întâmplat ceva ciudat... Ideea căsătoriei nu-i trecuse prin minte până când Vasile, un coleg de facultate, i-a reproşat într-o noapte de vară, la o bere, că el, Radu Păun "... nu e nici cal, nici măgar! Era cazul să facă şi el marele pas! Să intre în rândul bărbaţilor serioşi şi să se aşeze la casa lui!"
"Şi de ce, mă rog, aş avea nevoie de aşa ceva?" replicase prompt.
Dar întrebarea se-mpuiase în mintea lui, influenţându-i purtarea. Pe de o parte, privită din afară, relaţia cu Marta - deschisă şi convenabilă pentru amândoi -, părea a se învârti în cerc. Pe de altă parte, ideea îl enerva cu atât mai mult, cu cât simţea că fostul coleg avea dreptate, iar el era deja dependent de Marta!
Urmarea imediată a acelei discuţii nocturne a fost că a devenit taciturn, speriat de un act oficial. Telefona mai rar, dispărea câte o săptămână şi încerca să fie distant. Din frondă faţă de propriile sentimente, se comporta exact pe dos! Un timp. Apoi revenea spăşit, asediind-o pe Marta cu telefoane şi explicaţii complicate, o căuta insistent, apelând la artificii - flori, bilete la teatru sau la cinema, excursii, scurte vacanţe...
În acelaşi timp, continua să se întrebe ce voia, de fapt, de la această relaţie - convenabilă era adevărat -, dar atât de banală? Răspunsul era clar: o voia pe Marta în preajma lui, dar să-şi păstreze toată libertatea de mişcare! Să nu aparţină unei singure femei! În schimb, ea să fie dispusă oricând să-i acorde atenţie! Să fie liber ca păsărea cerului, liber să iubească... chiar mai multe femei, fără să se simtă vinovat!
Iar acum, poftim, o ceruse de nevastă. Luase şi bilete la mare, ca un fel de semi lună de miere, nu-i aşa? îşi spuse cu sarcasm. Dar de ce tocmai aici, la Neptun? Ca şi cum, voia ca luna plină să-i arbitreze confruntarea dintre prezent şi trecut... Era nebun? Doar ridicol. Îşi complicase viaţa şi vacanţa la mare, convins că ea va accepta imediat cererea în căsătorie! Nu i-a înţeles reacţia, deloc entuziastă, şi nici amânarea răspunsului. A fost rănit. Şi furios!

Plin de vanitate în faţa colegilor şi a amicilor, o proteja ca pe un bibelou, cu gesturi tandre, aproape părinteşti. Şi totuşi, de fiecare dată, orgoliul lui suferea.. Nu înţelegea prea bine de ce, pentru că la masă, pe plajă, în lungile lor controverse literare sau în plimbările pe faleză, ea rămânea aceeaşi prezenţă discretă, cedându-i locul de vedetă. Nu cerea nimic. Exista pur şi simplu. E adevărat însă că simpla ei prezenţă îl silea să se controleze, iar chestia asta devenise obositoare. La fel cum îl oboseau - ce-i drept, mai rar -, fanteziile lui cu Reghina, care îl bântuia din nou, de când era la mare...
Dar dacă Marta îl cunoştea mai bine decât se cunoştea el însuşi?, se întrebă, nesigur pe raţionamentul lui egoist. Când devenise cabotin? Nu cumva... căuta un final dramatic pentru ieşirea din noua lui poveste, eşuată?
Dintr-odată, realiză că Marta era o femeie concretă, nu virtuală şi nici un trofeu. Era o prietenă adevărată, o parteneră concretă, prezentă în conversaţie, în lume, în pat şi în tot ce însemnase viaţa lui în ultimii trei ani, cu detaliile ei banale sau strălucitoare.
Intrigat, descoperi şi altceva: întotdeauna fusese dependent de câte o femeie: întâi de mama, apoi de Nora, sora lui... Acum, de Marta, dar mai ales...

Şi îşi aminti:
Era într-o vineri, prin august, 1980, când se trezise la o nouă răscruce a vieţii. Cuplul Ilarie-Reghina revenise în ţară, dar nimeni nu ştia pentru cât timp. A alergat s-o vadă...
Şi a recidivat! În pofida problemelor de serviciu, a spectrului reorganizării ce plutea peste el, ca sabia lui Damocles. A descoperit, sau doar şi-a închipuit, că e la fel de îndrăgostit de idolul lui ca în urmă cu cinci ani! A intrat din nou în starea de nelinişte şi euforie, convins că reîntâlnirea lor era cel mai frumos eveniment din viaţa lui! Nimic altceva n-a mai contat! Frecventa acelaşi anturaj, potolindu-şi setea de atenţie cu rămăşiţele unui surâs rătăcit, precum săracii străzii, foamea. Devotamentul lui semăna cu acela al unui câine de pripas care, simţind că noii stăpâni îl acceptă, dă din coadă fericit şi se gudură chiar şi atunci când sunt alungaţi. Însă fericit nu era! Deloc!
Prietenii, enervaţi că îl lovise din nou amocul, au decis că e dus cu pluta şi l-au lăsat în grija Domnului! Nu-i păsa. Strategia lui era să se afle mereu în preajma Reghinei, chiar dacă trebuia să-i suporte familia, bărbatul şi întreg alaiul de prietene! Loial faţă de cuplul celor doi prieteni, dar otrăvit de invidie, se învârtea în cercul lor continuând să viseze. Nimic concret sau periculos pentru ceilalţi. Accepta zâmbind glumele, ironiile şi chiar trivialităţile prietenilor, conştient că îl credeau la limita nebuniei. Amestecul de fantasme şi dorinţe refulate îi dădea frisoane, adoraţia pentru idolul său îl sufoca încât, uneori, devenea insuportabil. Credea ca un habotnic în viitorul lor, convins că, printr-un capriciu al sorţii, iubirea lui se va împlini cândva. O iubea şi o ura pe Reghina aproape patologic...

Poate de aceea nu mai ştie ce s-a întâmplat atunci, în acea noapte cu lună plină? Micul lui accident fusese doar o întâmplare. Răcise şi făcuse febră. Nimic grav. Şi atunci? N-a făcut nimic special ca femeia iubită să-i fie alături, îngrijindu-l ca o infirmieră, atentă ca o nevastă şi iubitoare ca o amantă... A fost vis? Delir? Sau... dragoste adevărată?

Radu Păun stinse ţigara şi reveni în cameră. Marta dormea liniştită, în timp ce el se zbuciuma inutil. O privi cu o bucurie ciudată, în timp ce îşi aminti cum apăruse în viaţa lui, într-un moment de cumpănă pentru el.
Nu! În niciun caz! Uimit, îşi urmă gândul: "Mâine dimineaţă voi discuta cu ea! Trebuie să-mi recapăt independenţa! Îmi voi trăi viaţa ca un mustang sălbatic! În fond, această vacanţă ar putea fi şi un exerciţiu de despărţire, nu-i aşa?", îşi spuse cu cinism, vârându-se în pat. Nu era sigur că, la Bucureşti, va mai fi capabil de astfel de gesturi categorice. Ce paşi ar fi de făcut? se întrebă, căutându-şi o poziţie comodă în adâncitura saltelei prea vechi. Poate chiar de pe vremea studenţiei, îi trecu prin minte.
Oftă, apoi căscă adânc, din rărunchi, de parcă decizia luată îi aducea deja briza libertăţii. Încântat de sine, cu certitudinea că zorile vor marca o nouă etapă în viaţa lui, alunecă într-o poveste colorată, în care personajul principal era, evident...

... neîncrezător şi năuc, se lasă cotropit de fericire... până la agonie. Eliberat de frustrări trecute şi tensiuni prezente, trăieşte fiecare clipă la intensitate maximă, fără gânduri şi fără întrebări, consumând cu lăcomie prezentul-surpriză. Prins într-un ameţitor vârtej de senzaţii, e convins că atenţia Reghinei izvorăşte din pasiunea mulţi ani reţinută, că în sublimul acestei întâmplări se implică însuşi Creatorul care, astfel, le dă binecuvântarea!
Ei bine, da, îşi spune, trăindu-şi visul în imagini tot mai rapide, face dragoste (?!) cu iubita lui..., una dintre cele mai râvnite femei din Bucureşti, cea mai frumoasă, cea mai distantă şi cea mai faimoasă... e în al nouălea cer, convins că vor fi mereu împreună....
... dar dintr-odată, se simte frustrat şi plin de mânie! Contrariat, înţelege că adoraţia lui pentru Reghina se topeşte în ritmul ordinar al trupurilor, secătuite cu fiecare mişcare, iar fantasma cu care s-a hrănit ani de zile trece de la sublim, la grotesc. Iubirea lui celestă dispare în neantul promiscuităţii, iar icoana pe care a adorat-o îşi schimbă culoarea şi cade la picioarele lui...
... îndoiala îi pătrunde inima ca un stilet de gheaţă, se strecoară ca o reptilă în mintea lui înfierbântată, târând cu ea clipa de vis. Cine i-a furat idolul? Cine i-a dărâmat femeia venerată de pe soclu?
Rămâne doar cu mândria ascunsă a învingătorului, nesigur încă dacă femeia iubită... a fost sau, n-a fost...?

Confuz, Radu păstră sub pleoape imaginile acelui film-coşmar: două trupuri înlănţuite, refugiate în dragoste ca în râul tinereţii veşnice şi... disipată, bucuria victoriei... Îl rănea însă gustul amar al acelei întâmplări, amintirea gesturilor grăbite şi ritmul prin care ei doi... Dezamăgit, înţelese că, în realitate sau în vis, dorinţă împlinită sau frustrare sublimată în fantasmă, iubita lui cu chip de Madonă rămânea doar o femeie ca oricare alta! Pe măsură ce mintea i se limpezea, descoperea, uimit, gândul dispreţuitor şi dureros ca o rană deschisă, după zicerea unui mare scriitor: "Nimic nu răneşte mai mult la o femeie decât banalitatea ei amoroasă!"

Unde e adevărul? Nici azi nu e sigur dacă noaptea aceea a fost reală, un simplu delir sau o fantasmă. Întârzie în pat, evocând vara fierbinte în care, după câţiva ani de la absolvire, vechea gaşcă se adunase iar la Neptun... Nu era sigur cât adevăr şi câtă fantasmă era în tot ce trăise atunci, în straniul lui delir: răceala, febra, trei zile şi trei nopţi de inconştienţă... amica doctoriţă, chemată urgent, vegheat cu rândul de prietenii care...
Altceva nu-şi aminteşte.... Inexplicabilă însă rămâne dispariţia Reghinei, în chiar ziua în care s-a ridicat din pat! Plecase urgent la Bucureşti, apoi şi din ţară, dispărând din viaţa lui la fel de misterios cum apăruse în urmă cu şapte ani. A căutat-o luni de zile, ca un detectiv, lovindu-se de acelaşi "Nu ştiu", ridicat între ei ca un zid.
De fapt, nu pricepe două lucruri: dispariţia ei intempestivă şi dezamăgirea cu care se trezeşte din acel vis, repetat, remodelat după dorinţele lui amânate, dar devenit coşmar...
Oricum, iubirea lui pentru Reghina n-a fost o simplă aventură, ci izvorul secret la care se întoarce uneori, ca un fel de justificare. În ciuda căderii în banal şi a îndoielilor, îi place să creadă în realitatea acelei nopţi cu lună plină. De fapt, are nevoie să creadă că, sedusă în cele din urmă de iubirea lui disperată, Reghina i se dăruise cu adevărat. Când e lună plină, retrăieşte încă emoţia acelor zile de august...

Povestea asta a ajuns în derizoriu, îşi spuse Radu Păun, de data asta perfect lucid, întinzându-se ca un motan. Avea trupul amorţit. Se arcui, proptit în tălpi şi cu capul în pernă, până se ridică în pod, ca pe vremuri în sala de gimnastică. În clar-obscurul camerei, draperiile orange filtrau lumina soarelui în nuanţe de roşu-portocaliu. Îl învălui o stare de bine. Hotărî să renunţe la micul dejun şi să meargă direct la mare când, realiză că e singur în cameră. Îşi spuse că Marta lua micul dejun sau, poate, era deja la plajă...
Intră la duş, schiţând planul zilei ce avea să-i aducă libertatea. Nu era sigur cum va proceda. Totul trebuia lămurit simplu, fără lacrimi şi fără drame. Erau adulţi şi se presupunea că sunt şi inteligenţi, îşi spuse, schiţând un zâmbet ironic. Relaţia lor fusese mereu relaxată. Aveau o frumoasă prietenie ce putea continua. În fond, ea a refuzat să oficializeze relaţia printr-un act oficial! Sau, mă rog... a amânat.
Nu reuşea să priceapă de ce o ceruse de nevastă, când le era foarte bine ca prieteni? Cu siguranţă, din cauza lui Vasile. Şi dacă Marta ar fi acceptat? Noroc că, femeie deşteaptă, luase propunerea în glumă şi, zâmbind, amânase cu eleganţă răspunsul: "Sincer? Nu sunt sigură că suntem pregătiţi pentru acest pas... Niciunul dintre noi", argumentase ea. Iar el acceptase amânarea furios, dar... uşurat.
Femeia asta e mai lucidă şi mai puternică decât mine, constată cu un sentiment neplăcut de înfrângere. De fapt, ce îl deranja? Orgoliul rănit? Sau faptul că refuzul sugerase nesiguranţa lui? Dar dacă ar fi acceptat...

Poate ar fi mai bine să amâne discuţia pentru când vor ajunge acasă, în Bucureşti, îşi spuse, dând deja înapoi. O despărţire e mai uşoară în mediul familiar. Ar fi o prostie să-i spună că vrea să fie absolut liber, când felul în care trăiau, fiecare în propria casă, depindea doar de el? Trebuia să recunoască, în toţi aceşti ani fusese mai liber ca oricând.
Da, dar el jurase să nu-şi arvunească viaţa niciunei femei! Evident, asta nu-i slujise la nimic, întrucât continua să se simtă legat de... De cine? De Marta sau de Reghina, se întrebă enervat, descoperind că libertatea de care făcea caz de obicei, era doar un mod de a-şi ascunde teama, dacă nu cumva demagogie crasă. Rămânea captivul amândurora, chiar dacă în mod diferit!

Ieşi de la duş cu gândul, deloc amuzant, că era propriul inamic şi va trebui să lupte mai întâi cu sine, ca să afle ce voia cu adevărat. Parcă trecea printr-o stare de "deja vu"...
De fapt, Tana, o veche prietenă din studenţie, îl avertizase înainte de concediu: "Luna plină şi mulţimea de planete din semnul Taurului, cu Venus aflată în mişcare retrogradă, arată că vei retrăi episoade din viaţa ta, rămase nefinalizate. Ca să mergi mai departe, trebuie mai întâi să-ţi rezolvi problemele din trecut, lăsate în coadă de peşte..."
Prostii! îşi spuse, pufnind în râs. Doar femeile ţin seamă de zodii şi semne astrale! Mai curând, de vină e marea care i-a amintit de studenţie şi de Reghina... Credea că a radiat-o din memorie, dar luna plină şi marea, cu tainicele ei efluvii, îl ţin captiv...
Observă că halatul, savoniera şi periuţa Martei lipseau din baie.

Marta!?
Deschise uşa camerei căutând cu privirea, în semiobscuritatea oranj, geamantanul şi cărţile de pe noptieră. Nu mai erau! Dintr-un salt, ajunse la dulap. Portmantourile erau goale. Doar geaca de ploaie şi cămăşile lui atârnau stinghere, într-un colţ. Din doi paşi ajunse la fereastră şi trase draperiile. Încăperea se lumină brusc, invadată de lumina amiezii. Închise ochii, orbit de soare...
Se întoarse, şi descoperi pe noptieră plicul rezemat de veioză. Îl deschise, uşurat, curios şi... frustrat. Planul lui devenise inutil.
Citi biletul fără să se lămurească de ce plecase Marta:

Dragul meu,
Îţi mulţumesc pentru această vacanţă neaşteptată. A fost minunat să revăd marea, cu tine: să privim împreună răsăritul de soare, să ne împărtăşim gândurile, temerile şi experienţa în ale scrisului, speranţele şi proiectele...
Ai pledat mereu, şi pe bună dreptate, pentru libertate totală când te aşezi la masa de scris. Înţeleg perfect. Cum niciunul nu a reuşit să lucreze aşa cum ne-am propus, intuiţia îmi spune că ai nevoie de singurătate, pentru a scrie în ritmul tău.
Am decis să ne despărţim. Cred că, semănând prea mult noi doi, vom ajunge să ne trăim reciproc îndoielile, spaimele şi poveştile celuilalt, încât să ne lichefiem unul în jurul altuia, ceea ce ar duce la un sfârşit lamentabil...
Ştiu că tu şi marea aveţi o relaţie specială aşa încât, te las pe mâini bune. Nu înainte de a-ţi aminti părerea unui scriitor pe care ştiu că îl preţuieşti. Exprimă perfect frământările tale din ultima vreme: "Descoperi că n-ai de ales. Iubeşti ori nu iubeşti. Aşa stau lucrurile. La asta se reduce totul. Dacă nu iubeşti, nu înseamnă numaidecât că urăşti, dar dacă nu iubeşti, nu-ţi rămâne decât să mori".
Desigur, nu e cazul nostru.
Ne revedem curând, la următoarea ta lansare: "Navigând pe Rio Negro"

Cu luminoasă amintire,
Marta

Ei asta-i acum! îşi spuse, iritat, cu un început de vină repede ştearsă de enervare. N-avea de gând să lase lucrurile neterminate. S-o caute! Dar unde? De cât timp plecase? Încotro? Acasă, desigur.
Prezenţa lui acolo nu mai avea niciun sens. Va trebui să stea faţă în faţă cu fata asta, nebună sau nu, şi să lămurească lucrurile! Cum credea ea că va accepta să fie părăsit? se întrebă, trecând de la furie la râs, în timp ce închidea maşina de scris şi înghesuia pijamaua, slipul şi cămăşile în geanta de voiaj.
"După ce îi înghiţise fiţele legate de răspunsul amânat? După ce pregătise petrecerea pe terasă, pentru noaptea următoare? Şi inelul! După ce îşi făcuse planuri pentru săptămâna la munte? Ce dacă îi trecuse prin minte gândul despărţirii? Ca orice bărbat, avea şi el dreptul la îndoieli! N-avea voie să fie speriat de noua ipostază?"
Din uşă, mai privi o dată camera invadată de lumina amiezii de august şi coborî în fugă la Recepţie. Anulă petrecerea de la miezul nopţii şi predă cheia.
Mirat, recepţionerul îl întrebă ce se întâmplase, dacă era nemulţumit de serviciile hotelului, însă Radu Păun părăsise deja holul şi, fără a mai răspunde la saluturi, alergă la primul taxi.
Mai avea o jumătate de oră până când un Rapid de prânz pleca spre Bucureşti. N-avea de gând s-o lase pe Marta să dispară din viaţa lui!

*
Au trecut doi ani. E o seară caldă, de început de octombrie, puţin înainte de ora şapte.
Radu Păun se grăbeşte spre Sala Caragiu a Teatrului Bulandra. Amicul Pavel, la curent cu noutăţile culturale, îi recomandase cel mai bun spectacol al stagiunii, regizat de Cătălina Buzoianu, cu o distribuţie de zile mari. Dar cum ar putea fi mai bun decât... Să îmbrăcăm pe cei goi? Sau Maestrul şi Margareta, se întrebă, zâmbind ironic la adresa colegului.
Se uită la ceas, cu gândul la tânăra lui soţie, care îl aştepta probabil în holul teatrului. Desigur, se agită că nu va ajunge la timp. Sarcina a făcut-o deosebit de sensibilă, îşi spune emoţionat. Grăbeşte pasul, jenat că va întârzia din nou!
Privind copacii înveşmântaţi în mantia ruginie a toamnei, se simte mai tânăr ca niciodată. Scurtează drumul prin parc. Aleargă...
Neatent, se împiedică de o bicicletă aflată lângă groapa cu nisip. Copiii continuă să se joace, dar privindu-şi bicicleta răsturnată, un puşti începe să plângă. El se apleacă spre băieţel, încercând să-l liniştească. Îşi asumă vina, gata să primească ocara. Nemulţumit, copilul se smulge din mâinile lui, strigându-şi mama. Gata să se scuze, Radu se întoarce şi... rămâne blocat.
Nu mai ştie de ce se află acolo, încotro alerga, în minte cu o întrebare: E lună plină!?
Cu băieţelul în braţe, Reghina îl priveşte amuzată. Miraţi de întâmplare, se redescoperă în tăcere. Copilul vrea să-şi vadă bicicleta. Mama îl lăsă în voia lui şi, într-un torent de fraze scurte, îi povesteşte telegrafic despre Ilarie şi ultimele lui succese la Londra, despre apropiata lor plecare - a ei şi a băiatului -, despre prieteni...
Concentrat să reţină imaginea femeii pe care o adorase cândva, Radu n-o mai ascultă. O cercetează ca pe un obiect de artă, a cărui valoare a crescut odată cu timpul. Maternitatea o înalţă pe vechiul piedestal, al femeii perfecte. Nu mai are niciun fel de resentimente împotriva ei. Doar admiraţie!
Ridică băieţelul în dreptul lui şi îl sărută pe frunte. Îşi trece mâna prin părul blond, cârlionţat, îi admiră delicata uimire din ochii albaştri şi, cuprins de duioşie, se întreabă: Unde am mai întâlnit, oare, acest chip?
Trezit la realitate de agitaţia copilului, îl aşază pe bicicletă. Se scuză că e aşteptat la spectacol şi, sărutând grăbit mâna Reghinei, se îndreaptă cu pas tineresc spre teatru.

Radu Păun îşi îmbrăţişează tânăra soţie - poate câteva secunde mai mult ca de obicei -, în timp ce, scuzându-se pentru întârziere, prin minte îi trece gândul nebun:
Dar... dacă?