Cum să comemorăm centenarul

Am început, din 2016, să propunem diferitelor instituţii aceste câteva concepte de expoziţii dedicate centenarului de la Primul Război Mondial şi Marea Unire din 1918. Cum am intrat copios în 2018 şi nu se petrece nimic, mă gândesc să le devoalez: dacă tot nu se petrece mai nimic, să se ştie că, barem, nu (şi) din vina noastră...

Arhitectura memoriei în România Mare

Expoziţia ar aduce împreună memorialele, mausoleele şi cimitirele ostăşeşti edificate în siajul Primul Război Mondial şi a Marii Uniri din 1918, ca un exemplu grăitor al importanţei date de supravieţuitori jertfelor uriaşe ostăşeşti, dar şi a muncii dedicate realizării postbelice a Marii Uniri.

Ele marchează traseele de victorii şi pierderi ale soldaţilor, dar şi efortul de a sintetiza simbolic semnificaţiile acestei mari încleştări în urma căreia s-a realizat dezideratul naţional al reunirii tuturor românilor într-o singură patrie.

Expoziţia ilustrează astfel toate instrumentele mnemotehnice utilizate sub spectrul sintagmei de arhitectură a memoriei şi administrate ulterior de asociaţia pentru cultul eroilor, precum şi materialul documentar amintitor al bătăliilor şi celorlalte evenimente esenţiale comemorate:
mausoleele marilor bătălii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, din 1917.
cimitirele ostăşeşti presărate de-a lungul şi de-a latul câmpurilor de bătălie din Transilvania, Carpaţi şi restul Micului Regat
sculpturi de soldaţi în luptă, sau memoriale cu numele celor căzuţi, amplasate în mai toate localităţile rurale ale României Mari.
Monumentul Soldatului Necunoscut şi avatarurile sale.
Iaşii - capitală temporară a României după căderea Bucureştilor şi Bucureştii ca oraş ocupat
hărţi relevante cu amplasarea acestor câmpuri de bătălie şi locuri comemorative
ansamblul memorial de la Târgu Jiu, al lui Constantin Brâncuşi.
Acolo unde este posibil, se vor putea realiza machete itinerante ale memorialelor reprezentative. Vor fi prezentate, în buclă, filme de război (arhivă) ale perioadei.

Materialul expoziţional va fi postat şi pe un site propriu, care să devină activ cel puţin în perioada 1 Decembrie 2017-1 Decembrie 2018.

Arhitectura reprezentativă a Marii Uniri (1918-1940)

Ca urmare a Marii Uniri (1918), mai cu seamă provinciile adăugate României au trecut printr-un proces de echipare edilitară cu monumente reprezentative (de regulă, catedrale ortodoxe) şi edificii ale administraţiei de stat, edificii care au impus arhitecţilor vremii un efort de constituire a unui stil reprezentativ, derivat fie din arhitectura neoromânească de primă generaţie (Mincu şi Şcoala Naţională a Micului Regat), care a demarat acest proces de nation-building prin arhitectură, fie din arhitectura cu care erau contemporani şi care se constituia în alte ţări latine (Italia, Spania, Franţa) şi care încercau să dea o expresie edificată moştenirii romane. O altă direcţie este aceea în care edificiile de cult dădeau seama despre alte regiuni ale patriei celei mari, sau făceau referire la Bizanţ. Catedralele ortodoxe ale României Mari au particularităţi monumentale speciale, fiind amplasate în locuri emblematice ale oraşelor în care erau edificate (Cluj, Tg.Mureş, Timişoara, Hunedoara etc.).

Edificiile administrative au un alt limbaj arhitectural, ulterior derivat explicit din arhitectura stille litorio din Italia (Palatul Victoria, Şcoala Superioară de Război, CAM, Palatul CFR), casele oştirii din marile centre urbane ale ţării (Bucureşti, Braşov, Cluj). Clădirile pentru învăţământ universitar (Politehnica Timişoara, Cluj, Cernăuţi, Chişinău), sedii de prefecturi şi primării în regiunile nou ataşate trunchiului patriei - toate reflectă un spirit al epocii şi idealuri proprii. În fine, pavilioanele regale româneşti la expoziţii universale interbelice (Paris, Belgrad, New York) dau seama despre aspiraţii internaţionale.

Această nouă arhitectură românească este analizată în detaliu în expoziţia propusă şi arată efortul de constituire a unei identităţi naţionale complexe, cu referinţe explicite la latinitatea poporului român şi / sau la influenţele bizantine în arhitectura de cult. Toate acestea sunt consecinţe directe ale Marii Uniri şi evocă efortul de construcţie naţională în perioada interbelică.

Cealaltă Unire: Dobrogea după 1878

În entuziasmul aniversar al lui 2018 nu trebuie să se piardă o aniversare mai puţin celebrată, dar la fel de importantă ca şi cele din 1918, anume alipirea Dobrogei la România micului regat după războiul de independenţă din 1877-1878. Acesta a dus la pierderea judeţelor din sudul Basarabiei, dar a adus, oarecum la schimb, câştigarea Dobrogei. Nu e nici mica unire, nici marea unire şi, totuşi, Dobrogea îşi merită aducerea aminte.

Dobrogea este în continuare prea puţin cunoscută în geografia simbolică a României. Deşi totul, de la floră şi faună la arhitectura vernaculară şi componenţa pluri-etnică (iniţial fără o etnie majoritară!) o despărţeau de patrie, ea reprezintă în continuare un model exemplar.

Expoziţia îşi propune ilustrarea, fie şi schematică, a acestei multimilenare istorii a locului, apartenenţa sa la diferite tradiţii urbane şi arhitecturale, dar şi etno-religioase.
Antichitatea greacă, cu cetăţile de la Pontul Euxin şi gurile Dunării; dar şi cu cetăţile garnizoană romane inclusiv monumentul de la Adamclisi şi prezenţa lui Ovidiu. Bazilicile proto-creştine din aceste oraşe, care atestă sosirea timpurie a creştinismului în Dobrogea, poate chiar de sorginte apostolică.
Limes bizantin şi, în intermezzo, parte a ţaratului româno-bulgar (ex. Necropola de la Niculiţel cu martirii Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filipos, dar şi bazilica de secol XIV de la Niculiţel)
Stratul islamic, cu moscheile şi monumentele funerare, încă venerate, ale turcilor otomani (Babadag, Măcin, Tulcea), dar şi cu mînăstirile şi lăcaşurile de cult creştine îngăduite a se edifica (Celic Dere, Niculiţel, Saon, Nifon), laolaltă cu contribuţia celorlalte etnii (lipoveni, cerchezi, ruşi, ucraineni, evrei, tătari).
Stratul românesc, de după 1878, cu lucrările de infrastructură realizate în timpul domniei domnitorului, apoi (1881) regelui Carol I (Podul de la Cernavoda şi silozurile de la Constanţa şi Chilia Nouă de Anghel Saligny), inclusiv Moscheea din Constanţa, ctitorie directă a acestuia, ca şi catedrala ortodoxă (Ion Mincu), precum şi aportul muncitorilor străini, aduşi de primul rege, spre a lucra la carierele de granit şi calcar din nordul Dobrogei, precum satul-colonie italian de la Greci).

Notă: Am propus aceste expoziţii împreună cu o echipă compusă din: drd. Ionel Stoicescu (Acron Creative) şi prof. dr. arh. Marius Marcu Lapadat (UAUIM).