O zi din viaţa unui elev american de clasă primară

A fost o vreme în care am fost corespondent de televiziune la Washington D.C. În perioada aceea copiii noştri erau la şcoală acolo, în clasele primare. Într-o zi când ajung acasă îi găsesc uşor tensionaţi şi, oricum, într-o competiţie acerbă... Fiecare avea câte 10-15 fire de plante, flori probabil, care trebuiau plantate într-un ghiveci sau în grădină, sau în faţa casei... Când m-au văzut, s-au repezit spre mine încercând să îmi vândă câte un fir cu... 5 cenţi. Bineînţeles că am acceptat oferta ambilor copii şi, apoi, când am vrut să aflu despre ce era vorba au ţâşnit pe uşă strigând-mi din drum că trebuie să vândă toate firele şi... îmi explică după aceea.

În fine, mai târziu, spre seară, am aflat: şcoala lansase o competiţie între clase prin care încerca să obţină bani pentru vopsirea terenului de sport. Fiecare clasă primise un număr egal de plante, fiecare diriginte le distribuise egal elevilor din clasa lui şi aceştia trebuiau să le vândă cum ştiau până a doua zi. Clasa care obţinea cei mai mulţi bani - exclusiv din vânzarea plantelor - era declarată câştigătoare şi primea o diplomă în faţa tuturor elevilor şcolii. Cu banii obţinuţi se vopsea, în parte măcar, terenul de sport. Copiii trebuiau să vină a doua zi cu cei 50-70 de cenţi sau, proporţional, cu firele nevândute. Recunosc că m-am gândit o clipă să cumpăr toate firele, dar mi s-a explicat foarte serios că asta e imposibil, e împotriva regulii: un fir, un client. Punct.

La prima şedinţă cu părinţii, am întrebat despre ce a fost vorba de fapt cu acea... acţiune de strângere de bani. Ce să vezi... În fiecare an şcoala primea un buget de la primărie. Suficient de la limită, chiar strâns pe alocuri. Dar regula era următoarea: şcoala care prin eforturi proprii, implicând copiii şi nu părinţii, reuşea să rezolve o nevoie internă, administrativă sau nu, vizibilă şi cuantificabilă, primea în anul ce urma, după o inspecţie şi un raport serios al funcţionarului primăriei, un buget cu 10% mai mare.

Erau şcoli ca "scoase din cutie" şi şcoli... nemodernizate, să spunem. Depindea de abilitatea, inventivitatea şi dăruirea celor care administrau şcoala respectivă. Legea era în aşa fel construită încât permitea acţiuni creative cu final palpabil.

Ulterior am văzut că multe lecţii se desfăşurau în locurile despre care se învăţa; dacă era miercuri, şi la ora de ştiinţele naturii se învăţa despre fructe, copiii mergeau cu clasa la o fermă / livadă de mere de exemplu. Acolo se ţinea lecţia, elevii culegeau mere, vedeau întregul proces până la stoarcerea fructelor şi îmbutelierea sucului.

În afară de matematică (unde... "Ana are doua mere" era înlocuit cu "Mary are doi dolari!") lecţiile erau foarte practice. Şcoala pregătea copiii pentru viaţă, înainte de toate. Se ştie că la ei procesul de învăţământ devine tot mai performant pe măsură ce se avansează în vârstă. Universităţile americane sunt cele mai căutate şi prestigioase în întreaga lume pentru capacitatea lor extraordinară de instruire. Dar învăţământul, şcoala, încă de la început sunt proiectate având la bază o viziune inteligentă şi pe termen lung. Încă din primii ani, elevii, copiii, viitorii cetăţeni ai ţării intră pe un drum al cunoaşterii adaptat pentru viaţă, în care practica bate teoria. Şi lucrurile acestea se văd ulterior.

Sigur, America, se poate spune... Dar lucrurile simple, fireşti şi la îndemână nu ţin de vreo ţară anume. Se întreabă cei care au în mâini destinele României cui lăsăm si mai ales cum, aceasta ţară?

Ştiţi în ce se întrec universităţile americane? Sunt doar două... "probe": sportul şi numărul de premianţi Nobel!