Fără motiv

Spaima că într-o zi s-ar putea să-ţi pierzi vederea. N-ai nici un motiv, dar cu toate astea te încearcă un sentiment difuz de teamă. Ai vrea să vezi cum ar fi dacă. Închizi ochii. Dintr-o dată totul a devenit negru pentru tine în plină zi, aşa cum îţi închipui că trebuie să fie şi pentru nevăzători. Pleci din loc, făcând exerciţii de mers cu ochii închişi. Treci dintr-o cameră într-alta. Te descurci destul de bine. Dar nu, tocmai când ai început să crezi că e uşor, te loveşti la genunchi. "Auu!", exclami, tresărind ca electrocutat. Deschizi ochii larg, privindu-ţi genunchiul, în timp ce durerea creşte în intensitate. Duci repede mâna la locul lovit, şi te freci uşor, ca să-ţi treacă. Durerea a scăzut, te poţi uita acum după vinovat: un scaun. Cum a ajuns în drum? Îl împingi acolo unde ar fi trebuit să stea. Vei avea grijă să rămână de acum acolo. Durerea aproape a trecut. Poţi să îţi reiei exerciţiul. Trişezi puţin, şi, înainte să închizi ochii de tot, te uiţi rapid pe sub pleoape la traseul pe care-l vei urma, ca să te asiguri că e liber. Chiar şi aşa, pleci de data asta mai încet, mai precaut, cu mâinile întinse în faţă şi puţin lateral, folosindu-le ca pe nişte antene, făcând în acelaşi timp rotocoale cu piciorul pe acolo unde urmează să calci. De acum ai învăţat că trebuie să te fereşti de surprize, fiindcă pot fi dureroase. Jocul de-a nevăzătorii a început să te plictisească însă, aşa încât te opreşti. Poate o să mai încerci şi altă dată. Deşi e perfect inutil, pentru că tu de fapt vezi foarte bine.

(Bucureşti, martie 2018)