De la o vreme nu mai găseşti decât cavaleri în armură
Dai peste ei prin pieţe, prin academii, pe plăjile pustii
Care mai de care mai bine înarmat
Ce monştri au de înfruntat numai ei ştiu
Femeile îşi împletesc părul se machiază de seară
Visând la momentul în care cad jos tinichelele şi se evaporă fardurile
Dar armurile au crescut prin carne, au ajuns să ţâşnească din vene
Formează o crustă dură pe deasupra fiecărui gest şi fiecărei vorbe în parte
Iar albastrul şi violetul de pe pleoapele smăcuite au devenit una cu pleoapele
Nu mai poţi distinge între armură şi cavaler
Între fard şi pigmentul pielii
Între gândul înarmat şi sufletul care îl poartă ca un cal rătăcit
prin bătălii imaginare şi ceţuri din care pândesc ochi de monstru
Femeile visează cum vin spre ele
Bărbaţi cu piepturile dezvelite
Cu inimile la vedere
Cu braţele fierbinţi
În timp ce se lipesc de armuri tot mai reci şi mai grele
Iar fardurile le descompun chipurile
Îşi spun: într-o zi, ne vom arăta aşa cum suntem în lumina dimineţii
Cu tot cu pungile de sub ochi cu buzele uscate
Cu pielea prin care se vede tot tot
Şi îşi duc visele pe picioare
Ca pe o boală cronică grea
Cu care se luptă eroic