Accidentul

A venit din senin, pe nepusă masă, din greşeală, desigur.
A dat buzna şi eram aproape moartă.
I-am zis dispari, cară-te, n-ai treabă cu mine.

Dacă eşti aşa de sigură, nu te pot contrazice, a răspuns.
Mi-a întors toate cărţile, pe rând, una câte una.

M-a făcut să-mi amintesc de tot ce reuşisem, cu mari strădanii, să uit.
Ştia cine sunt şi ştia ce-mi doresc cel mai tare.
Punea întrebările elementare pe care nimeni nu le pune.
Mă făcea să râd.
Şi avea nişte ochi de parcă ar fi asistat la toate ororile lumii.

O lună n-am făcut decât lucruri interzise. Tot ce era proscris, obscen, de neconceput.
Din pieptul lui dezgolit ţâşneau când scântei când un fel de grindină, când vuietul vântului prin pustie.
A fost un accident
I-am spus cară-te, am făcut tot posibilul să evit
Mi-a răspuns ca un împieliţat de ecou
Care ştie exact ce repetă şi de ce
Ore în şir îl priveam şi îl ascultam fără să clipesc.
Nu conta ce spune, după cum nu contează nimic din ce aş putea îngăima despre el.
Ce se auzea putea fi un cântec de flaşnetă sau ţipătul unei păsări de noapte.
Ce se vedea putea fi zăpada care se aşterne peste cele abandonate
sau pâlpâirea unui foc molcom şi trist.
Mă podidea plânsul înainte de-a-i silabisi frumuseţea.

Ştiam şi eu cine e, nu doar ce.
Mă aşteptam să apară de după colţul străzii
la vârsta când visam să alerg pe acoperişuri, A intrat în viaţa mea ca un tren deraiat ca o săgeată care a nimerit aiurea

Din accident am ieşit mai vie decât poate duce singurătatea.

Ne vom căţăra pe clădiri tot mai înalte, fireşte, mi-a zis.
Cu cât vom fi mai înfrânţi de viaţă, vom alerga mai liber.
Frica va dispărea. Şi frica de înălţime şi cea de salturi mortale.
Singurătatea ne va părea mai uşoară dacă ne aruncăm în gând împreună de pe un parapet pe altul.
Trebuie să înţelegi că nu îţi pot oferi o patrie.

Ba nu. Vom găsi o insulă scufundată, o vom ridica la suprafaţă,
Şi-acolo o să facem toate cele interzise până la adânci bătrâneţi, am ripostat.
Vom deveni una cu ea.

L-am rugat să nu mă lase în jungla băieţilor buni
Să nu mă lase singură cu privirea lor stinsă
cu calmul lor de plante de apartament
Să mergem în pustiu, pe front, în codru oriunde
Să fim nomazi pe acoperişuri de ţiglă sau de beton, de lemn sau smoală
Să fugim
Să facem salturi dintr-o lume în alta

O dată pe lună dăm stingerea, gata, nu mai merge, până aici
Şi ne tot întâlnim pe întuneric
Prin te miri ce ape tulburi
Prin ce hală îngheţată
Prin ce coclauri-fantomă
Prin ce invocaţii dezmăţate

Ca doi tembeli care îşi încordează arcurile, trag orbeşte în vânt
Şi ale naibii săgeţi se tot izbesc una de alta.