O zi la bloc

Se crapă de ziuă. Păsărelele din parc ciripesc voios, fiecare pe alt ton.

Aproape imediat se aude o maşină, apoi alta. La început sunt rare, apoi tot mai dese. Când se înmulţesc până ce nu mai pot avansa decât cel mult la pas, încep să se audă claxoane, ţipete, chiar înjurături. Geamurile ţi se zdruncină de la bum-bum-bum-ul difuzoarelor câte unei maşini oprite cu minutele în dreptul blocului tău.

Întins încă în pat, auzul îţi este zgâriat de târşâitul pubelelor de gunoi, trase afară din curte de femeia de serviciu.

Din apartamentul de sub tine se aud ţipetele tatălui care-şi ameninţă copilul, şi plânsul copilului care-şi înfruntă tatăl. Din apartamentul de deasupra se aud doi soţi certându-se, şi apoi zgomot de lucruri trântite parcă direct în capul tău. Băiatul vecinului de alături s-a trezit şi el, şi se aşază imediat la noua lui orgă electronică, pe care va face game şi arpegii menite parcă să te chinuie pe tine. Zgomotele (căci cu greu s-ar putea numi sunete) se aud ca şi cum peretele nici n-ar exista. De câte ori nu-i iese ceva (adică des), băiatul înjură grosolan de mamă.

Uşile apartamentelor de pe scară se trântesc una mai tare ca alta (cele metalice mai zdravăn, ca nişte adevărate uşi de seif), pe măsură ce vecinii pleacă la şcoală, la serviciu, sau cine ştie la ce altă treabă. Se aud nişte tocuri ascuţite coborând scările ţoc-ţoc-ţoc. Uşa de jos a blocului se trânteşte repetat - nimeni nu pare deranjat de arcul prea puternic al amortizorului. Cineva zdroncăne uşile liftului ca şi cum ar vrea să le facă praf: probabil încearcă din nou să bage o bicicletă prea mare în liftul care e aşa de mic. Altcineva îşi cară în spate bicicleta pe scări, lovindu-ţi uşa, şi lăsându-i noi urme de zgârieturi.

Gunoierii au venit, se strigă între ei cu glasuri aspre, trântesc pubelele de te miri cum de rămân întregi (de fapt, nu rămân, sunt toate sparte, crăpate, cu capacele rupte). Pe partea cealaltă a străzii vine altă maşină de gunoieri, care ia pubelele cu sticle goale de la restaurantul din colţ. Sutele de sticle care se scurg una peste alta în maşina de gunoi scot un zgomot apocaliptic, care te face să-ţi apeşi palmele pe urechi.

În scurtă vreme interfonul începe să-ţi sune, deşi nimeni nu te caută pe tine - e poştaşul, sunt oameni care vor să le deschizi pentru că nu ştiu interfonul celor pe care-i caută, oameni care vor să lase prospecte, pliante, reclame.

La câteva etaje pornesc şi se opresc mereu aparate delabrate de aer condiţionat, care scot un bâzâit surd, şi fac tot blocul să vibreze.

În casa scărilor tuşeşte un om evident foarte bolnav, de răsună până în miezul creierului tău. Auzi prin uşa închisă cum scuipă pe jos, şi te simţi atât de murdărit, încât te duci la baie să te speli.

Din fiecare apartament pare că se aude câte un burghiu, un ciocan, o daltă, ca şi cum toţi s-ar fi apucat deodată să-şi schimbe faianţa sau să fixeze câte ceva pe câte un perete.

Spre seară lumea se "relaxează" cu muzică dată la maximum, ore în şir acelaşi bum-badabum care face să-ţi zvâcnească nu numai pereţii şi planşeul apartamentului, ci şi creierul.

După miezul nopţii, când cu greu reuşeşti să adormi, cineva care coboară scările confundă soneria ta cu butonul de lumină. Te trezeşti, dar nu te mai deranjezi să te duci până la uşă, nu e prima şi probabil nici ultima dată când cineva sună din greşeală la uşa ta în miezul nopţii.

După o vreme, auzi ca prin vis comenzi la staţia de emisie-recepţie a unui taxi care aşteaptă pe cineva chiar sub geamul tău. Uşile taxi-ului se trântesc cu putere, şi maşina pleacă într-un final cu un zgomot de tractor stricat.

A doua zi în zori te trezeşti în ciripitul melodios al păsărelelor din parc.

(Bucureşti, martie 2018)