Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Stiloul


Alexandru-Radu Săvulescu

03.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Avusesem câteva stilouri Flaro la şcoală, dar niciunul n-a rezistat prea mult. La început funcţionau de bine de rău, însă nu dura mult până ce peniţa începea să zgârie, apoi să le curgă cerneala peste tot, de aveai şi mâinile şi penarul şi hainele pline de cerneală, iar până la urmă, când pistonul rezervorului se strica de parcă ar fi fost făcut din plastilină n-aveai ce să mai faci, trebuia să le arunci cu totul.

De data asta voiam un stilou adevărat, străin, la fel cu toţi ceilalţi colegi ai mei.

M-am plâns bunicului, care n-a aşteptat mult, şi peste numai câteva zile mi-a adus un pachet mare, frumos ambalat.

Când spusesem stilou străin, mă gândisem la singurul pe care-l văzusem vreodată în librării sau la colegii mei de clasă: Hero, chinezesc. Un stilou longilin cu capac metalic, şi cu peniţă minusculă, al cărui vârf de oţel abia se zărea sub corpul de plastic colorat în vişiniu, în verde sau albastru închis.

Când am văzut cutia mare cu care a venit Tataia, am avut din capul locului o bănuială că ceva nu era în regulă.

Într-adevăr, când am desfăcut pachetul, am găsit un stilou impozant, cu corp verde strălucitor cu dunguliţe negre, capac negru, agăţătoare aurie, uşor răsucită, şi o uriaşă peniţă gravată, de aur.

Nu era ce-mi dorisem eu: un stilou modern, la fel cu al celorlalţi copii.

L-am probat, scria neaşteptat de bine, dar nu subţire, cum voiam eu, ci puţin mai gros.

Mi-a fost ruşine cu el. Arăta ca un domn de pe vremuri, îmbrăcat cu redingotă şi pantaloni fantezi, şi cu ceas cu lanţ de aur în buzunarul de la vestă. Nu puteam să-l duc la şcoală, m-aş fi făcut de râs. Nici acasă nu prea l-am folosit, pentru că-i căutam mereu defecte. Ca să-l fac să scrie mai subţire, aşa cum scriau stilourile chinezeşti pe care le luam drept model, îl înclinam în fel şi chip, până când am început să-i strâmb peniţa. Când i-am strâmbat-o atât de rău încât aproape că nu mai scria, i-am dat drumul vertical, să văd dacă se înfige în parchet. Enervat apoi pe mine că l-am stricat, l-am ridicat de jos, şi l-am trântit cât am putut de tare de perete. A explodat în câteva bucăţi care s-au împrăştiat pe covor, lăsând pe zid o pată de cerneală care n-a mai dispărut până ce nu s-a zugrăvit.

Următorul meu stilou a fost un Hero. La început am fost tare mândru de el. Eram şi eu, în fine, în rând cu lumea. Apoi mi-am dat seama că zgârie, şi că curge. Iar mecanismul de umplere era destul de primitiv, un burduf de cauciuc, acţionat cu o lamelă de oţel. Cel mai mult mă deranja însă că nu puteam să-i potrivesc peniţa în aşa fel încât să vină perfect pe centrul măştii care o acoperea, stătea mereu strâmb. Simpatia pentru ele mi-a scăzut la zero când am aflat că ceea ce eu credeam că e un model original chinezesc era de fapt o copie ieftină după un model Parker vechi de douăzeci de ani.

Au trecut ani de zile până când mi-am cumpărat singur primul stilou. A fost un Pelikan, versiune medium (cu timpul am început să evit instrumentele care scriu subţire). De data asta un model obişnuit, nimic deosebit, pentru că nu mi-aş fi putut permite, cum nu-mi pot permite nici acum, celebrul model Souverän, pe care mi-l făcuse cadou Tataia.

(Bucureşti, aprilie 2018)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer