Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dilemele unui traducător


Sorin Mărculescu

01.12.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Miguel de Cervantes
Don Quijote de la Mancha
Editura Paralela 45, 2004


traducere din spaniolă de Sorin Mărculescu


  Citiţi un fragment din această carte.

*****

Dilemele unui traducător

Trebuie să menţionez de la început o realitate copleşitoare, pe care mi-a mai fost dat să o constat şi cu prilejul celorlalte traduceri ale mele din opera lui Cervantes: operele lui, mai mult decât ale altor autori clasici, îşi conţin, uneori chiar explicit, aproape tot instrumentarul critic ce va alimenta fluviul comentariilor şi interpretărilor care, de patru veacuri încoace, se succed într-un ritm şi un volum tot mai copleşitoare. Textele lui Cervantes, toate, nu numai romanul său maxim, au de asemenea un grad înalt de ambiguitate şi de echivoc care favorizează proliferarea celor mai divergente - şi mai contradictorii chiar - lecturi. Autorul îşi foloseşte opera, şi în primul rând pe Don Quijote, ca pe un paravan de auto-ocultare printr-un imens joc de speculaţii (în toate sensurile, inclusiv în cel de specularizare) şi de "şicane" (şi de data asta în toate accepţiile, de la strategiile de derutare până la mecanismele de retardare şi de blocare a fluxului narativ, a iniţiativelor de abordare de orice fel sau a entuziasmelor schematizante şi reducţioniste).

Un singur exemplu, aplicabil chiar în domeniul traducerilor: abstracţie făcând de ceea se ştie teoretic şi de ceea ce eu însumi am experimentat de atâtea ori nemijlocit în legătură cu dificultăţile şi servituţile universal cunoscute ale unei asemenea întreprinderi, Cervantes îşi presară romanul cu consideraţii directe şi de-a dreptul descurajante despre traductibilitatea propriu-zisă şi despre valoarea traducerilor. Astfel, în episodul celebru al "puricării" (escrutinio) bibliotecii lui don Quijote, aducând vorba despre Ariosto, preotul declară ritos că, dacă-l va găsi printre celelalte cărţi "pe altă limbă decât pe-a lui, nu-i voi arăta nici pic de respect, dar, dacă va vorbi pe limba lui, mi-l voi pune pe creştet" (I, 6), vădindu-se totuşi indulgent cu unul din traducătorii care l-au adus în Spania şi l-au făcut castilian, cu toate că şi acela i-a răpit în acest chip mult din valoarea sa nativă; în acelaşi context, acelaşi personaj se declară de asemenea împotriva traducerilor în versuri, de la bun început sortite unui eşec cel mult onorabil, de oricâtă grijă şi abilitate ar da dovadă autorii lor. Toate aceste idei sunt reluate şi nuanţate în intervenţiile lui don Quijote cu prilejul vizitei făcute la tipografia din Barcelona (II, 62), unde protagonistul romanului propune şi foarte cunoscuta, deşi nu absolut originala comparaţie dintre traduceri şi tapiseriile flamande privite pe dos: "Şi totuşi mi se pare că traducerea dintr-o limbă într-alta, dacă nu e vorba de reginele limbilor, greaca şi latina, e ca şi cum ai privi tapiseriile flamande pe dos, căci, deşi personajele se văd, ele sunt pline de fire care le întunecă şi nu se văd cu claritatea şi culoarea de pe faţă; iar traducerea din limbi uşoare nu dovedeşte nici ingeniozitate, nici elocinţă, aşa cum nu le dovedeşte cel ce transpune sau copiază o hârtie după altă hârtie. Dar nu vreau să trag de-aici concluzia că îndeletnicirea traducerii n-ar fi lăudabilă, fiindcă omul s-ar putea ocupa şi cu alte lucruri mai rele şi care i-ar aduce mai puţin folos."

Să ne oprim puţin asupra acestor reflecţii descurajante. Ce înţelege oare Cervantes prin distincţia dintre traducerile din limbile clasice, "reginele limbilor", cu alte cuvinte greaca şi latina, şi "traducerea din limbi uşoare"? S-ar putea crede că are în vedere o poziţie de prestigiu a limbilor de pornire, care pot înnobila limbile ţintă; s-ar putea referi de asemenea la gradul de dificultate al acelor limbi, la ucenicia mult mai severă şi mai îndelungată cerută de stăpânirea lor pentru a atinge un grad de cunoaştere suficient spre a le aborda în calitate de traducător. Oricum, a traduce din limbile clasice ar fi ceva vrednic de apreciere. Pe de o parte. Pe de alta, îşi îndulceşte don Quijote aprecierile, cu un dram de ironie strecurat probabil de "supra-autor", nu se poate afirma răspicat că "îndeletnicirea traducerii" "n-ar fi lăudabilă", deoarece există şi alte ocupaţii "mai rele" şi mai puţin aducătoare de folos. Deci reflecţiile joacă aici atât în registrul lingvistic şi tehnic, cât şi în cel compensator, de ordin moral sau social şi utilitar, cel din urmă fiind şi cel mai trist consolator. Ar fi cu alte cuvinte mult mai recomandabil să te îndeletniceşti cu traducerile decât să joci cărţi, să trăieşti din caniotă sau să colaborezi infracţional cu pegra delincventă etc. Dar să reţinem că a traduce din limbi asemănătoare, dintr-o limbă romanică, aşadar, în alta, din italiană în spaniolă, după cum afirma don Quijote (ori Cervantes însuşi?) sau, adaug eu, timorat, din spaniolă în română, deşi distanţa în spaţiu şi timp e ceva mai mare decât în primul caz, ar fi un act de pură copiere pe "o hârtie după altă hârtie". Ca limbi asemănătoare cu limba ţintă, operaţia este considerată mult mai uşoară şi, ca atare, mai puţin onorantă, pe când prestigiul cultural al limbilor clasice e de la bun început împărtăşit şi traducerii. Descumpănitoare dilemă. Prezenţa acestor reflecţii este îndreptăţită de însăşi împrejurarea că Don Quijote ar fi în cea mai mare parte, după cum vrea să acrediteze "supra-autorul" său, Cervantes, rezultatul unei traducerii din arabă în castiliană, realizate într-un timp extrem de scurt (o lună şi jumătate!), după ce autorul şi-a cumpărat propriul manuscris. Pe baza unor asemenea criterii, Don Quijote însuşi, chiar dacă nu este o traducere dintr-o limbă-regină, este una dintr-o limbă foarte diferită, foarte depărtată de spaniolă, şi anume din limba arabă, ceea ce i-ar explica măcar parţial reuşita şi superioritatea, chiar dacă "autorul" traducerii este un neprofesionist (moriscul din Alcaná-ua toledană). Iată, dar, de ce anume se izbesc de la bun început traducătorii uneia dintre, totuşi, cele mai traduse cărţi ale omenirii: o serie de obstacole teoretice şi tehnice consemnate în bună parte şi de actuala teorie a traducerii, dar foarte rar, poate niciodată, puse în vedetă într-o operă de ficţiune aparţinând unei epoci în care asemenea preocupări aproape că nu existau. La asta se adaugă handicapul, respectiv avantajul direct proporţional cu distanţa lingvistică dintre limba de origine şi limba ţintă. Una e deci să traduci Don Quijote într-o limbă romanică, alta să-l transpui într-o limbă germanică, ugro-finică, sino-tibetană etc. Şi în fapt aşa şi stau lucrurile într-o bună măsură.

Prezente în întreaga operă a lui Cervantes, dar în mai ales în Don Quijote, asemenea preocupări şi meditaţii teoretice au trezit de mult atenţia criticilor şi paragrafele care-i vizează nu-i pot lăsa indiferenţi nici pe traducători. Don Quijote îşi poartă, aşadar, în sine toate potenţialităţile critice nu numai implicit, ci de-a dreptul explicit. Inclusiv în domeniul teoriei traducerii şi, mai precis, al traductibilităţii. Ca traducător al lui Don Quijote, îţi asumi din start riscul de a tălmăci o carte ale cărei "voci", după formularea lui F. Lázaro Carreter (ca să nu spun şi ai cărei "autori") îşi descurajează traducătorii. Şi totuşi aceştia şi-au văzut şi îşi văd mai departe de treabă. Cu sutele şi in saecula saeculorum.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer