Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum gîndeşte Lucian Mîndruţă sau Daţi mai puţină depresie dom'le, să ajungă la toată lumea!


Doina Ruşti

08.12.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lucian Mîndruţă
Fabrica de tămîie. Carte de muncă în industria cuvintelor
Editura Polirom, 2004


prefaţă de Doina Ruşti



  Citiţi un fragment din această carte.

*****

Prefaţă


Adeseori, pe măsură ce citeşti o carte te întrebi cum arată autorul. În cazul de faţă, figura este arhicunoscută, iar cititorul începe lectura întrebîndu-se cum gîndeşte Lucian Mîndruţă. Unii (puţini) îl cunosc din Dilema, revistă în care au fost publicate multe dintre articolele din acest volum şi la care colaborează de mai mulţi ani. Dar publicul larg îl cunoaşte mai curînd ca om de televiziune decît ca scriitor. De aceea, volumul de faţă constituie o surpriză, dezvăluind o fiinţă profund implicată în straturi diverse şi unanim ştiute ale existenţei româneşti. Propria sa istorie îl fixează între două epoci: sfîrşitul dictaturii (care l-a prins student la Hidrotehnică, muncind totodată prin diverse locuri, inclusiv pe şantierul Casei Poporului) şi epoca actuală (care a însemnat revoluţie, proteste, democratizare şi luptă crîncenă pentru stabilirea locului fiecăruia). Din această experienţă porneşte publicistica lui Lucian Mîndruţă.

Dar în afară de această bază tematică există o atitudine scriitoricească venită dintr-o personalitate imposibil de trecut cu vederea, de observator cu mare cuprindere şi de povestitor care cucereşte de la primele cuvinte, iar calitatea aceasta încercăm s-o dovedim mai departe.

Deşi articolele sînt în mare parte eseuri, comentarii şi pamflete, există pretutindeni o epicitate care pune evenimentul în scenă prin vocea unui narator pregătit chiar şi pentru cel mai mofturos destinatar. Articolele lui Mîndruţă încep cu o istorioară, ar fi convenţional să spunem doar incitantă, căci este o invitaţie calină, de cele mai multe ori creată pe subiectul aşteptat şi derulată ex abrupto către miezul ei de interes, ca în exemplul următor: "Se povesteşte că, aproape de zilele noastre, o băbuţă foarte prudentă, sperioasă şi săracă a avut de făcut o călătorie cu trenul în provincie. Nu mai plecase de mult de acasă, însă ştia de la televizor că în ţară se cam fură. Aşa că şi-a pregătit o geantă solidă şi-un portofel legat cu lanţ în interior, în care să-şi ţină banii de întoarcere. S-a îmbrăcat cu ce avea mai ponosit şi a încuiat poarta de la căsuţă cu trei lacăte. În tren s-a ţinut departe de călătorii cu mutre suspecte, motiv pentru care a schimbat trei compartimente şi a sfîrşit dormind în picioare, pe hol. Ca să scurtez povestea, băbuţa cea vigilentă a ajuns cu bine la destinaţie şi, la fel de bine, după cîteva zile, înapoi acasă. Pe care a găsit-o însă goală. Hoţii îi căraseră nu numai televizorul, covoarele şi mobila, dar apucaseră să fure chiar şi faianţa din baie" (Marinarii ruşi descoperă o insulă de latinitate).

Enunţul scurt, demersul epurat de artificii narative şi forţa naturală de vizualizare propulsează povestea în zona cea mai fierbinte a curiozităţii omeneşti, în care se naşte continuu întrebarea Ce s-a întîmplat pînă la urmă? Lucian Mîndruţă nu pune cititorul la cazne, ci îi satisface dorinţa cu lejeritatea creatorului care nu este nevoit să speculeze un subiect, întrucît are la îndemînă o infinitate de poveşti. Apoi, istorisirea, deşi succintă, dă multe detalii capabile să declanşeze imagini comune: bătrîna echipată de drum, geanta solidă, lacătele puse pe poartă, portofelul legat cu lanţ în interior etc. Toate acestea evocă situaţiile tipice călătorului singuratic în trenurile ţării, adică o serie de atitudini banale, sintetic reproduse prin relatarea exactă şi denotativul particularizator. Ele constituie însă forţa persuasivă, împingînd cu lentoare povestirea spre cititorul pregătit tocmai pentru acest tip de întîmplare: cunoscută în detaliile ei şi surprinzătoare prin deznodămînt.

Dar istorisirea nu este decît pretextul pe care autorul clădeşte opinia înrădăcinată în zona de interes a receptorului. La fel ca baba jefuită, "naţia care a plecat la drum acum zece ani într-o lume nesigură şi rea (aşa cum ştim că este lumea capitalului) s-ar putea să regrete exagerata vigilenţă cu care şi-a păzit averea". Ideile se mixează în jurul poveştii, ca pe marginea unei teze, autorul demonstrînd fără efort că ceea ce împiedică progresul naţiunii este ceva legat de prudenţa excesivă a bătrînei din poveste.

Pe acest şablon sînt create, în mare parte, articolele din acest volum. Ele recurg la narativitate fără a acumula balastul moralizator al aplicaţiei. Şi aceasta, deoarece Mîndruţă este un povestitor cu o mare plăcere a istorisirii, tonic şi în acord intim de idee şi experienţă cu cititorul său. Scrierile lui sînt opinii narativizate în consens cu o instanţă generală care se conturează şi ea pe parcursul cărţii. Este vorba despre un plan referenţial, evident mai cu seamă în motourile articolelor, selectate din înţelepciunea comună a tricourilor, a anilor '80, a anonimului din Cişmigiu, a expertului în PR ori a manualului de sindicat. Această cultură a grupurilor ignorate constituie puntea dintre idee şi viaţa reală, adică determină printr-un gest de solidarizare caldă relaţia autentică dintre emitent şi destinatarul său. De aceea, scrierile lui Mîndruţă nu rămîn discursuri însingurate, ca multe comentarii jurnalistice ale contemporanilor săi, nici nu agresează printr-un mesaj subliniat moralizator, ci sînt cuvinte trimise spre un cititor care cunoaşte deja şi informaţia, şi limbajul.

De altfel, autorul chiar are conştiinţa acestei situări scriitoriceşti. El se adresează unui public incert, fără a avea aroganţa celui care se ştie ascultat. Adeseori, recurge la elemente specifice dicursivităţii orale, întocmai ca povestitorul orb care, deşi nu-şi cunoaşte publicul, îi vorbeşte pentru că ştie că o face pentru sine. Apelativul des repetat, doamnelor şi domnilor, conferă discursului amprenta unui show transmis în eter, fără pretenţia unei recompense viitoare. Iar atitudinea destinde eventualul public şi îl cucereşte tocmai prin acest confort pe care puţini publicişti îl oferă cititorului. Alţi scriitori care şi-au adunat în volum articolele publicate într-o revistă de cultură au păstrat şi poza livrescă impusă de autoritatea revistei (Patapievici, de exemplu), pe cîtă vreme, în cazul de faţă, este evidentă reverenţiozitatea naturală faţă de cititor. Nu este vorba despre politeţea corectă, ci de lejeritatea trecerii de la apoftegmele tricoului la investigaţia economică ori la subtilităţile advertising-ului, cu conştiinţa parcurgerii unor zone populate de interlocutori posibili. Sînt puţini scriitorii care îl pun pe cititor în situaţia de partener al comunicării, iar Lucian Mîndruţă se numără printre ei. Acest respect faţă de receptor vine din integritatea omului şi din capacitatea lui clară de a înţelege dorinţele şi nemulţumirile generale.

Narativitatea şi discursivitatea, ca amprente distincte ale scriiturii sale, temperează şi pamfletul. Chiar şi în cazul pamfletelor politice, Mîndruţă nu recurge la fraza acidă ori la atacul instituit în presa românească, ci preferă alegorizările de sprijin. De pildă, în Cine se înfăşoară în steag actualizează conflictul politic printr-un incipit narativ, ca de obicei, capabil să dizolve confruntarea în imagine cotidiană: "Amorul rănit e lucru mare. Inima îţi bate de ţi-ar sări din piept, răsuflarea e toată un şuierat, ochii stau să-ţi iasă din orbite la prima mişcare bruscă. Şi toate astea cînd o vezi pe ea (în rochia ori maşina cumpărate de tine) împreună cu el - un om mic, perfid, ticălos, trădător, vulpe, şacal, hienă... ştiţi restul".

Povestea infidelităţii se completează treptat cu amănunte selectate dintr-un conflict politic, în care Valeriu Stoica este amorezul trădat, iar Ea - o frumoasă unguroaică, pe numele de fată UDMR.

Spre deosebire de simbol, care propune o viziune semiotică asupra universului, alegorismul implică exaltare, artificiu şi didacticism. În general, dar nu şi în cazul de faţă. Alegorizarea ideilor scapă de constrîngerile demonstrativului, deoarece parabola este construită într-o ficţionalitate veridică, iar aplicaţia, estompată prin ironie discretă. De pildă, în Fabrica de tămîie, Mîndruţă creează parabola obedienţei linguşitoare printr-o desfăşurare amplă de imagini care promit o poveste fixată între anumite repere sociale; şcoala, biserica şi chiar pompierii furnizează personaje şi situaţii ce converg treptat spre o psihoză a tămîierii: "Goana după tămîie şi folosirea ei în exces au dus la situaţii tragice: oamenii au fost găsiţi sufocaţi în casă, într-o ceaţă de-o tăiai cu cuţitul. După cum alţii şi-au construit vile cu pivniţe adînci, în care au strîns tone de tămîie şi sute de brichete - în caz că zvonurile privind penuria de tămîie după intrarea în NATO se vor adeveri".

Melanjul de ironie şi construcţie narativă susţine alegoric opinia lansată. Imaginea asamblează secvenţe care hiperbolizează disponibilitatea spre apologie gratuită, alcătuind un tablou vivant, de epopee. Această punere în scenă edulcorează artificiul alegoric, iar demersul narativ ademeneşte cititorul spre o poveste fără sfîrşit, în care tămîia se converteşte în simbol al unei lumi blocate de spaime ilare.

Mania cumpărăturilor în supermarket este ilustrată printr-o poveste intitulată Frăţia Coşului cu Rotile, în care personajele intră într-o adevărată conspiraţie aflată sub dicteul shopping-ului. În alte scrieri, autorul recurge la expunerea dramatică, particularizată epic şi apoi fixată prin ideea că sărăcia reclamă violenţă. Introducerea alunecă în miezul evenimentului: "Totul a început cînd Ion Ciulifică n-a mai vrut să dea în casă bani din pensie. Bătrînul trăia într-un apartament de bloc, cu nepoata şi cu nora. Între ei, lucrurile n-au mers niciodată bine - însă atunci cînd nora l-a somat să participe mai serios la cheltuielile comune, bătrînul a luat foc. Acum, arestat, Ciulifică povesteşte liniştit cum a luat cuţitul şi i-a tăiat gîtul nurorii, după care a încercat să repete figura şi cu nepoata. Prea tîrziu însă: vînatul fusese stîrnit. Nepoata a fugit, rănită, iar Ciulifică a fost prins de vecini" (Şi ei sînt eroii noştri).

Abominabilul şi candoarea se regăsesc arghezian în mesajul scrierii, care atrage subtil atenţia asupra înfrăţirii inevitabile dintre toate instanţele narative, de la cititor la personaj şi la povestitor. Energia vitală a textului vine din condiţia scriitoricească pe care şi-o hotărăşte autorul. El se află în situaţia, pe care Derrida o considera ideală, de spectator, regizor şi producător, iar această triplă postură îi asigură nu doar controlul asupra scriiturii, ci şi privilegiul de a se afla în situaţie de dialog cu cititorul său.

Narativitatea articolelor lui Mîndruţă constituie o cale de comunicare seducătoare şi una de normalizare a ideilor. Modelul este al oralităţii colocviale, iar registrul se păstrează între limitele scrierii jurnalistice.

Şi portretele conservă înclinaţia epică a autorului. Adeseori, tipologia prinde fiinţă în interiorul unui comentariu, aşa cum se întîmplă cu portretul lui Adrian Năstase: "Premierul nu e un om sărac. Nici n-ar fi în regulă să fie: în fruntea ţării e bine să fie exemple de succes în capitalism. Numai că domnia sa n-a ajuns acolo prin voturile unei clase mijlocii puternice, care crede în succes. Din contră: e la putere datorită celor mulţi, care încă socotesc reuşita o excepţie suspectă şi banii un semn sigur de învîrteală" (Prinde byte-ul, scoate-i ochii).

Intruziunea portretului are loc treptat, pe diverse paliere ale scriiturii. Mai întîi sînt prezentate circumstanţele (declararea averii demnitarilor), apoi excursul de mai sus. Urmează comentariul sociologic asupra stării generale a populaţiei, iar abia după aceea portretul propriu-zis, desfăşurat narativ, care aduce în prim-plan un premier preocupat de tablouri, vînătoare şi proprietăţi imobiliare.

Tonul auctorial nu este critic ori batjocoritor, ci mai degrabă de reţinută ironie, împăciuitor, gata la concesii şi chiar la alianţă condescendentă cu portretizatul: "Nu mai avem de mult o doamnă Lupescu. Biata Andreea Marin trebuie acum să-i ţină locul - şi asta într-o lume rea, în care madamele se trag de păr în spatele scenei pentru fiecare centimetru pătrat de revistă mondenă" (Intimitatea).

Mîndruţă respinge categoric caricatura. El creează tipuri de atitudine şi amploare narativă chiar şi în portretele satirice de genul celui din Mitocanul în voiaj. Tipologia este introdusă prin relatarea de tip cronicăresc: "Încă din anii '70, ţara noastră a stat în fruntea producţiei de mitocani de voiaj. De fapt, dacă nu-i socotim pe emigranţi, mitocanii formau o parte importantă a călătorilor români în ţări străine".

Iar arhetipul se întregeşte prin "situaţii" istorisite cu ironie camuflată în poza de ghid pe care şi-o arogă autorul.

Ceea ce face ca publicistica lui Lucian Mîndruţă să se învecineze cu scrierea literară nu este doar epicizarea ideilor, cît imaginaţia prodigioasă şi talentul scriitoricesc. Există o anumită perspectivă asupra evenimentului, descinsă din conştiinţa plasamentului istoric al autorului: articolele vorbesc despre oameni şi lucruri reale, semnalizîndu-şi permanent poziţia proprie în această derulare a evenimentului relatat. Aceasta justifică atît competenţa de a alege astfel de subiecte, cît şi permanenta adresare către un public părtaş la aceeaşi experienţă prin care trece el. În majoritatea articolelor, pe care mai degrabă le-am numi pur şi simplu scrieri, Lucian Mîndruţă vorbeşte despre sine. Uneori, nota biografică este evidentă: "Eram în clasa a III-a cînd am aflat că avem o ţară frumoasă şi bogată. Am trăit vreo cîţiva ani cu sentimentul plăcut că, dintre toţi copiii care s-au născut în 1967, eu sînt cel mai norocos" (Patrioţi nemţi, japonezi sau malaiezieni).

Alteori, trimiterile sînt selective, dar aşezate în sfera motivaţiei artistice: "Stai şi te întrebi cîteodată care o fi cel mai bun prieten al lui Traian Băsescu. Îmi aduc aminte că, acum cîţiva ani, cînd abia îşi începuse mandatul de ministru, avea un cîine. O şti ce politică face stăpînul?" (Figura luminoasă a hingherului).

Subiectivitatea viziunii vine nu doar din calitatea de martor, ci şi din natura temelor abordate, cele mai multe contribuind în mod evident la un fel de istorie a mentalităţilor şi toposurilor etnice. Mîndruţă dezbate idealul strămoşesc al unui "imperiu românesc", problema avioanelor lui Vuia ori atitudini tipice în împrejurări memorabile: de Paşte, de Crăciun, la şcoală, la biserică, în vacanţă etc. Există în articolele sale o întreagă istorie a românilor, amalgamată pe un discurs pe cît de critic, pe atît de sensibil colat pe o realitate trăită profund, aproape intim. Spre deosebire de intelectualul obişnuit, care vorbeşte cu neputinţă despre căderea neamului său, Lucian Mîndruţă adoptă un discurs de îndrăgostit care aşteaptă să se bucure de fericirea iubitei, chiar dacă această fericire nu-l cuprinde şi pe el. Mai precis, nu este categoric, extremist ori prins în idei tiranice, ci vorbeşte cu dragoste despre neîmplinirile ţării lui. De aici impresia generală, şi declarată, a unei atitudini optimiste într-o problemă care de mai bine de un deceniu creează depresii intelectualităţii româneşti.

Lumea pe care o recreează pare cuprinsă de veselie şi ciroză, cum se şi intitulează un articol, antrenată într-un carnaval în care, din cînd în cînd, mai moare cîte cineva. Ceea ce este interesant cu adevărat este istorismul acestei teme. Autorul relatează ori comentează atitudini, punîndu-le adeseori în contextul istoriei generale. Lipsa de educaţie, de atîtea ori taxată de jurnalişti, este persiflată şi situată ironic într-o tradiţie: "Nu e prima oară cînd întîlnirea noastră cu civilizaţia se termină prost pentru ea. Vă mai aduceţi aminte de scările rulante de la Universitate? Ori de primele Oltcituri, acelea cu piese franţuzeşti? Sau de hotelurile de pe Litoral, cîndva foarte asemănătoare cu cele din Grecia? În toate cazurile, începutul a fost bun, întrucît a fost făcut după un model verificat de alţii. Ceea ce a lipsit, după, a fost ceva ce nu se poate cumpăra o dată cu licenţa: păstrarea standardelor" (Săgeata albastră întîlneşte ţinta maro).

Vandalizarea trenului modern, abia achiziţionat, devine un subiect de tonică disertaţie pe seama atavismului etnic: "Pe lîngă toate acestea, eu aş mai propune o explicaţie fără nici un haz şi complet incorectă politic: nu ne plac lucrurile frumoase. Nu pentru că n-am avea simţ estetic, ci pentru că ele ne aduc aminte că, undeva în lumea asta, sînt oameni care au şi timp, şi bani să se preocupe de aspectul artistic al unui tren de călători. Între ei, designerii din Frankfurt ori Essen şi navetiştii din Slatina, diferenţa e atît de mare, încît nu mai poate fi vorba de pace şi înţelegere. Ne-au umilit cu trenul lor? Nu-i nimic: ne vom răzbuna în linişte şi singurătate, la toaletă".

Deşi comentariul este critic, tonul rămîne în continuare just şi ironic, fără venin, cu o anumită îngăduinţă simulată. Ca în multe articole, şi aici alianţa auctorială atenuează morala, căci Lucian Mîndruţă nu are aroganţa, pe care o au mulţi jurnalişti, de a se posta doar în poziţia de spectator. El nu uită nici o clipă că face parte din această naţie şi vorbeşte întotdeauna din interiorul colectivităţii. Cu această conştiinţă de român trecător prin lume, autorul îşi declară cu naturaleţe idealul - succesul înseamnă să vii acasă de la slujbă fără să fie nevoie să te tîrăşti (Cale lungă, drum de fier) - şi îşi expune victoria omenească: pîinea pe care o mănînc mi-am cumpărat-o cu banii mei, din magazinul unui turc (Şi dragostea de ţară se sfîrşeşte cu căsătoria).

Chiar şi cînd aduce în discuţie probleme mai delicate, precum perimarea simţămîntului maternal (Familie mare, sărăcie curată), homosexualitatea (Heterosexual, deci fericit), atitudinea patriotardă (Şi dragostea de ţară se sfîrşeşte cu căsătoria), Lucian Mîndruţă întreţine o solidaritate de fond cu "personajele" sale, asumîndu-şi aspiraţiile şi nefericirile lor. Deplînge minciuna deghizată în discreţie (Discreţia de pe urmă), ciocoismul auto (Viteza ca boală profesională), hoţia (Mulţumim de jaf. Mai treceţi), inerţiile economice, înfrîngerile etnice, fără a se lăsa cuprins de indignarea care violentează spiritul ori de amărăciunea distructivă. Spiritul scrierilor lui rămîne unul mobilizator, hrănit de umorul tonic. Vorba unui articol: daţi mai puţină depresie dom'le, să ajungă la toată lumea! (Mai stau un pic şi plec).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer