Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Locul întâi


Alexandru-Radu Săvulescu

17.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când a venit vremea să mă gândesc la un sport, am ales tirul. Un motiv era că în familie exista un pic de tradiţie în direcţia asta. Altul, că era un sport de elită, ca iahting-ul sau călăria - sporturi practicate de medici, arhitecţi, ingineri, oameni ataşaţi în general aceluiaşi ideal de fair play şi eleganţă spre care tindeam şi eu.

Eram deja familiarizat cu armele de foc, îl văzusem în câteva ocazii pe Tata trăgând cu pistolul la Tunari, ştiam şi cele câteva diplome şi premii ale lui, nu foarte importante, împrăştiate prin casă, şi mai erau şi câteva cărţi poştale trimise de el din străinătate, doar din ţări socialiste desigur, şi chiar unele obiecte, nu multe, şi nici valoroase, dar totuşi interesante, ca halba de bere din porţelan, cu capac de plumb, adusă din RDG. Chiar dacă făcuse doar pentru scurt timp sport de performanţă, avea destule amintiri frumoase, şi o mulţime de prieteni printre colegii de tir.

Locuiam destul de aproape de Dinamo, dar n-aveam nici o tragere de inimă pentru clubul Ministerului Afacerilor Interne - a se citi Miliţiei şi Securităţii.

Alegerea firească a fost aşadar IEFS - Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, un club universitar, chiar dacă trebuia să merg de două ori mai mult ca să ajung la poligonul situat pe dealul de deasupra Stadionului Republicii.

La început, ca toţi începătorii, am tras cu arma. Mai târziu aveam să decid dacă rămân la ea sau trec la pistol. Cum am avut rezultate destul de bune la armă, am rămas puşcaş, n-am mai trecut la pistol. Curând am început să iau parte la concursuri. Chiar dacă practicam tirul mai degrabă de plăcere decât din ambiţie, rezultatele n-au întârziat să apară, dar nu locul întâi. Parcă eram abonat doar la locul doi sau trei. Am prins totuşi un loc întâi, la naţionalele de juniori, cu echipa, dar asta n-a fost decât excepţia care confirmă regula.

Poate a fost o lipsă de-a mea. Sau poate a fost altceva.

Un fost coleg, pistolar, m-a pus pe gânduri când mi-a reamintit o întâmplare petrecută la un concurs internaţional organizat la noi.

Trăgătorii, la sfârşitul probei de 60 de focuri culcat, îşi urmăresc împreună cu antrenorii rezultatele, scrise cu creta de arbitrii căţăraţi pe nişte scăriţe cu roţi, ca să poată ajunge până în partea de sus a uriaşei table de afişaj a poligonului. Din ce ne putem da cu toţii seama, câştigător pare să fie un cehoslovac. Singurele necunoscute sunt cei doi români ale căror rezultate, în mod curios, n-au fost completate. Căsuţele din dreptul numelui lor sunt goale, începând cu prima şi până la ultima. Abia când se ştiu toate celelalte rezultate sunt trecute şi rezultatele lor. Ambele peste cehoslovac - românii noştri se clasează astfel pe primele două locuri, cehoslovacul pe al treilea.

La festivitatea de premiere îl felicităm cu toţii pe cehoslovac. Tuturor ne este clar cine e de fapt învingătorul, chiar dacă oficial e altul.

Nu ştiu dacă astfel de lucruri erau sau nu o regulă, dar în mod sigur ele se întâmplau, şi asta chiar mai des decât puteam noi pe vremea aceea bănui.

(Bucureşti, aprilie 2017)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer