Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gri antracit


Alexandru-Radu Săvulescu

24.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Din copilărie îmi amintesc negrul ca pe culoarea văduvelor şi cioclilor. Nu-i aşadar de mirare că-l asociez cu tristeţea şi cu doliul.

Ca copil, de altfel, nu cred să fi purtat vreodată negru, nici chiar la înmormântări. Cel mult o bandă subţire la rever.

Până de curând ori de câte ori vedeam pe cineva complet în negru (desigur, în afară de preoţii noştri ortodocşi), primul meu reflex era să-i transmit condoleanţe, şi să-l întreb cine i-a murit, după cine ţine doliu. Am făcut asta de câteva ori... Între timp m-am lecuit. Tot mai multă lume poartă astăzi negru, dar nu pentru că ar ţine doliu, ci pentru că îl consideră o culoare elegantă, sobră. E drept, negrul este şi culoarea ocaziilor formale, a evenimentelor de seară (asociat însă cu mătase şi cu pantofi de lac). Şi mai este şi culoarea purtată de artişti.

Cum eu nu sunt artist, nu port nici negru. Şi continui să cred că negrul e destul de ciudat pentru o îmbrăcăminte de zi, în afara cazului că te cheamă Johnny Cash. Oricum, n-am nimic negru în garderobă, nici măcar pantofi. Sau mai precis, n-aveam. De curând însă m-am pricopsit cu o pereche de pantaloni negri, pe care i-am comandat chiar eu, online. Am vrut într-adevăr ceva mai închis la culoare, dar nu chiar negri. Culoarea din realitate nu s-a potrivit însă cu cea de pe ecranul computer-ului. Iar cum veneau tocmai din SUA, n-am avut cum să-i mai schimb, transportul ar fi fost prea costisitor.

Au stat în dulap o vreme, am ezitat destul de mult dacă să-i port sau nu. Mă enerva îngrozitor ideea să port negru. Până la urmă m-am decis să-i probez doar prin casă, urmând ca apoi să mă decid. Spre surpriza mea, un prieten care m-a vizitat mi-a spus: "Sunt gri antracit?" Erau într-adevăr un negru mai deschis, dar mie nu-mi venise nici o clipă în minte să-i botez gri, îi consideram negri şi atât. Dar ideea că sunt gri mi-a venit mănuşă, am adoptat-o imediat, iar acum îi port fără nici o reţinere, şi nici nu-mi mai pare rău că i-am comandat.

Asta mi-a adus aminte de o întâmplare petrecută în urmă cu câţiva ani într-un tren în care mă urcasem la Bruxelles. Pe bancheta de vizavi era o bunică cu doi nepoţei, o fetiţă şi un băiat. Vorbeau neerlandeza. La scurtă vreme după ce am plecat din gară, îşi face apariţia un stewart cu un cărucior cu gustări şi băuturi. Când ajunge în dreptul nostru, copiii sar în sus de bucurie, şi-şi aleg fiecare câte o ciocolată şi un suc. Stewart-ul le urează în franceză "Poftă bună!" în timp ce primeşte banii de la bunică. Cei doi micuţi îi răspund îmbufnaţi în neerlandeză. Atunci stewart-ul, hâtru, îi întreabă de ce nu vor să vorbească în franceză. Puşi în încurcătură, copilaşii stau puţin pe gânduri, după care îi răspund: "D'accord, mais c'est du belge".

Ce puţin îi lipseşte câteodată omului ca să fie fericit! Din clipa în care mi-am botezat "gri" pantalonii negri, n-am mai avut nici o problemă cu ei, tot aşa cum copiiilor din tren franceza li s-a părut frecventabilă numai după ce au redenumit-o "belgiană".

(Bucureşti, aprilie 2018)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer