Politica-bîrfă, simularea mediatică şi adormirea publică

Încercarea continuă de discreditare şi de delegitimare a adversarului, urmărind, la limită şi în mod implicit, reducerea lui la tăcere şi chiar scoaterea lui din joc (fapt care atrage, evident, din partea acestuia, reacţii mimetice amplificate, ducînd la instaurarea unei spirale vicioase infinite a bavardajului public care se hrăneşte, în gol, metatextual şi autoreflexiv, din el însuşi, consumînd spaţiul public de dezbatere, atrăgînd publicul în capcana unor unor false probleme tot mai îndepărtate de realitatea-"referent" şi marginalizînd eventualele intervenţii directe, "pe fond"), reprezintă o cale facilă, uşoară, o strategie comodă, placută, pleziristă şi, mai ales, economicoasă de a "face politică" simulînd că faci cu adevărat ceva. Este o "politică-spectacol" într-un sens încă şi mai diminuat, menită a umple orele de program ale televiziunilor aşa-zise "de ştiri", care nu fac, de fapt, decît să adoarmă atenţia printr-un verbiaj care, desubstanţializat semantic, se transformă inevitabil în zgomot de fond autobruiant, în rumoare socială din somnolenţa şi somnambulismul căreia informaţiile se metamorfozează, fantasmatic şi incontrolabil, în zvonuri. Chiar şi la televizor, presa trebuie să rămînă fundamental scrisă, nu oral-folclorică.
 
Mult mai costisitor, dar singurul cu adevărat democratic şi responsabil, matur, necesitînd însă imaginaţie, rigoare, cultură şi mobilitate intelectuală, este nu să discuţi la infinit, exclusiv lateral, formînd un cerc închis, cu adversarul, despre adversar şi despre discuţia însăşi pînă la pierderea contactului cu realitatea, ci, după modelul procesualităţii judiciare, să te adresezi în primul rînd direct, frontal "judecătorului", altfel spus publicului, convingîndu-l (nu seducîndu-l artificial) nu că ai metafizic (adică o dată pentru totdeauna, în mod definitiv) dreptate, ci că poziţia ta este preferabil de adoptat în situaţia dată (şi în perspectivă).
 
Dialogul exclusiv între adversari politici transformă politica în spectacol media moale, de umplut timpul, izolînd-o de public şi lăsînd-o captivă exclusiv iniţiativelor populiste ale organelor de presă. Adevăratul dialog nu e între adversari, ci cu audienţa, care astfel este "ţinută în priză" în mod activ, văzîndu-se somată a se educa să judece şi (abia apoi) să aleagă. Deci să stea trează.
 
"Bilateralismul" excesiv al dezbaterii politice trebuie mai accentuat redistribuit sub forma unei "triangulaţi". Publicul trebuie mai cu apăsare făcut să aleagă. Altfel, parlamentarismul devine un simplu cenaclu dominat de interesele comerciale ale mass-media, iar cetăţeanul, devenit "public" în sens spectacular, adoarme şi visează, votînd apoi în somn. Politica devine, atunci, o manipulare a viselor (deci nici măcar a dorinţelor şi intereselor conştiente).
 
Politicienii nu trebuie să uite că nu sînt singuri, închişi confortabil, la adăpost, în alcovurile-platou ale politicii-bîrfă, iar publicul trebuie să-şi afirme condiţia multiplă, activă, de referent-beneficiar, de suport-ţintă al întregii politici.
 
Televiziunea înclină spre lene şi narcisism, spre soluţii facile, dar aducătoare de redutabile beneficii.
 
(2007-azi)