SS Sindone din Torino (II)

A construi o biserică spre a ocroti preţioase moaşte este în sine un act de credinţă şi de smerenie. Nimic mai preţios decât dovada empirică a realităţii creştinismului, care poate fi atinsă prin simţuri. Conţinute în relicvarii bătute cu pietre preţioase, lucrate în argint şi aur, relicvele sunt lăsate pradă adoraţiei credincioşilor. Aceste relicvarii sunt adeseori de chiar forma bisericii în care sunt adăpostite, sunt însă de mici dimensiuni şi expuse în locurile cele mai vizibile ale bisericii. Bolta ortodoxă nu este semnul unei excelenţe arhitecturale în sine, ci oglinda concavă care reflectă spaţiul şi lumina dinlăuntru asupra lor însele. Prin urmare, sub privirea Pantocratorului, în proximitatea altarului, sau în capele destinate în chip deliberat venerării moaştelor se află locurile din spaţiul sacru cel mai frecvent destinate moaştelor şi cultului lor. De asemenea, fragmente de relicve se găsesc obligatoriu în masa altarului, depozitate acolo la sfinţirea lăcaşului respectiv. Dat fiind ritmul de înmulţire a lăcaşurilor noi în lumea ortodoxă, este de presupus că, dat fiind numărul deocamdată fix de relicva aflate la dispoziţie, numai o fragmentare urmată de dispersie a fragmentelor poate rezolva o potenţială criză de moaşte.

Biserica ortodoxă este mai degrabă un suport pentru icoane, fiind adeseori de o simplitate covârşitoare. Icoana străluminează spaţiul, îl daureşte, celebrând în imagini chipul Împărăţiei. Iconostasul este apoteoza acestei zidiri cu icoane. Biserica ortodoxă conţine o ierarhie internă a spaţiilor care nu este contradictorie, ca la SS Sindone. Niciodată arhitectura sau "decorul" bisericii nu vor separa pe credincios de obiectul adoraţiei sale - icoană sau moaşte. Biserica nu va intra în competiţie cu însuşi scopul firii sale, care este înălţarea rugăciunii către Dumnezeu.

Romanul Baudolino, al lui Umberto Eco, conţine şi o referinţă ironică la giulgiu, prin care autorul "explică" sursa şi destinul acestei relicve încă nu pe deplin acceptate ca veridică de către biserică. În peregrinările lor, personajele din grupul lui Baudolino ajung la marginea împărăţiei Preotului Ioan. Aici, eunucii palatului presbiterului, cel care se pregăteşte a lua tronul Preotului Ioan - funcţie, iar nu persoană - cunosc tehnica mumificării. Giulgiul este chiar un astfel de ţesut în care trupul celui mort, fiert în vin, este imprimat; cum ultimul presbiter fusese un lepros, diferitele semne de pe giulgiu, pe care lumea le ia drept stigmatele lui Iisus, ar fi de fapt amprentele bolii aceleia. În fine, adus la Constantinopol de Baudolino drept amintire a prietenului său decedat, este furat şi astfel dispare relicva în secolul al XII-lea, spre a reapărea mulţi ani mai târziu drept giulgiu al lui Iisus, cel pentru care s-a construit biserica despre care scriem astăzi.

SS Sindone este dovada că Barocul - expresie înzidită a contrareformei - a opacizat planul expresiei, atrăgând atenţia asupra operelor de artă sacră pe care le-au produs autori orgolioşi, în loc să conducă rugăciunea credincioşilor catolici către cer. Pelerinii nu se mai roagă dinaintea giulgiului lui Hristos, ci admiră talentul lui Guarini. Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune...