Să nu ne grăbim să declarăm moartea oraşelor

Cu ceva timp în urmă, revista Tomis mi-a luat acest interviu, pe care vreau să îl împărtăşesc cu dumneavoastră acum.

Tomis: Saskia Sassen susţine în articolul O nouă arhitectură conceptuală că privatizarea şi liberalizarea "creează condiţiile pentru apariţia altor unităţi sau măsuri spaţiale". În concepţia sa, aceste "măsuri spaţiale" trimit de fapt la categorii ce ţin de sociologie, de entităţi "sub-naţionale" şi "supra-naţionale" localizate în "oraşe globale" (Goethe) sau "informaţionale" (Braudel). Cum influenţează globalizarea activităţii economice structurile actuale ale arhitecturii din perspectiva acestei reorganizări spaţiale?
Augustin Ioan: Cetăţile au avut ritmuri de pulsaţie ceva mai încete decât schimbările economice şi politice. Desigur, există tentaţia să transferăm unităţile de măsură ale celor din urmă către primele; dar, mulţumită rezistenţei pe care o opun oraşele la schimbări bruşte (afară de cele făcute prin violenţa comandată politic, cum a fost cazul la noi nu numai în vremea regimului comunist, dar şi în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea), ritmul lor de schimbare este mult mai încet. Suficient de încet, de pildă, pentru a infirma transformarea planetei într-un megalopolis continuu, aşa cum se credea în anii cincizeci că se va petrece cu coastele de vest şi de est a Statelor Unite. Or, dimpotrivă: acolo se petrec fenomene de absorbţie şi "regres" (în ordinea criteriilor modernităţii), centrele sunt luate din nou în posesie pentru locuire, a apărut the New Urbanism şi conversia clădirilor erei industriale în case, magazine, loisir. Prin urmare, atenţi la fenomenele contemporaneităţii, să nu ne grăbim să declarăm moartea oraşelor "tradiţionale". Veţi observa că, de pildă, chiar promotorii globalismului şi actorii schimbărilor societale preferă să trăiască pe cât se poate de burghez, dacă nu arhaic, invers adică decât ar putea să sugereze fenomenele pe care le observă, le inventează sau le conduc.

T.: Globalizarea concretizată la nivelul sistemelor transnaţionale urbane promovează un stil arhitectural "universal" al sediilor centrale ale corporaţiilor internaţionale. Cum percepeţi această adaptare a artei arhitecturii la imperativele economice şi financiare ale marilor corporaţii mondiale?
A.I.: Vedeţi, este exact ce spuneam mai sus; afirmaţia dumneavoastră ar fi putut fi exactă acum treizeci de ani, venind dinspre cultura critică de stânga; dar cu certitudine nu mai este acum adevărată decât în zonele de dezvoltare din China şi, mult mai slab, la noi. Nu mai există un stil arhitectural universal, din fericire. Corporaţiile sunt cele care au promovat decesul stilului internaţional, în anii optzeci. În societăţile bine structurate, există puncte de "rezistenţă" care fac ca şi adaptarea marilor corporaţii la palpitul vieţii sociale să fie mai docilă. Arhitectura pavilionară a corporaţiilor americane, separarea punctelor de PR de cele de producţie - acestea din urmă exilate în afara centrelor aglomerate urbane, spre parcuri industriale (am văzut un astfel de exemplu la Edinburgh) - iată realităţi curente ale practicii urbane. Fireşte, acolo primăriile sunt exponente ale interesului public şi nu îngăduie ridicarea de malls în centrul viu al unui oraş, condamnându-l la maidanizare, aşa cum s-a petrecut de curând la Bucureşti cu un Carrefour bezmetic.

T.: Cum este reflectată opoziţia particular-universal în arhitectura postmodernă şi care sunt tendinţele arhitecturale pentru viitor în sensul echilibrării acestor doi termeni ai opoziţiei amintite?
A.I.: Arhitectura postmodernă este moartă şi îngropată de peste cincisprezece ani. A fost tendinţa cea mai scurtă dintre câte au avut şansa de a construi. Şi tocmai faptul că a pactizat cu (sub)cultura, pardon, cu cultura de masse, a condamnat-o la a pieri pre limba acesteia din urmă: ne-am plictisit de ea în ritmul în care se consumă însăşi respectiva (sub) cultură. Mă bucur să trăiesc într-o epocă de "confuzie" stilistică, ba chiar într-una care a ucis teoretic chiar conceptul de stil. Deconstrucţia însăşi iese din modă, lăsând loc unor dezbateri mult mai puţin centrate pe aparenţă, pe anvelopantă, pe frivolitatea croielii formale. Intrarea în virtualitate pune probleme mult mai serioase arhitecturii, după cum o face recuperarea acelei stranietăţi rezistente, sacre aproape, despre care vorbea Foucault în Altfel de spaţii. Cred de asemenea că arhitectura contemporană este cea mai (auto)critică dintre toate cele de până acum şi prima capabilă de meta-discursivitate în interiorul propriului limbaj (aşa cum îi cerea Derrida), aşadar în stare de a produce clădiri-comentariu la adresa arhitecturii şi nu "doar" texte. Aş îndrăzni să spun că, în chip deliberat, modul în care am proiectat Catedrala Patriarhală a condus la un astfel de rezultat incomod, în ciuda câştigării concursului din 2002. Faptul că s-a apelat la orice şarlatanie, atât din partea guvernului (reprezentat multiplu în juriu), cât şi a bisericii (la fel de la vârf prezentă în juriu) pentru a îngropa acest proiect nu îi alungă rolul, pe care şi-l mai asumaseră două sau trei proiecte similare (Florin Biciuşcă, al doilea clasat, şi Dorin Ştefan, la prima fază), de a pune în criză situaţia arhitecturii sacre contemporane din România (înfricoşător de proastă).

T.: Tensiunea culturală dintre omogenitate şi eterogenitate generată de globalizare lansează arhitectura actuală într-un univers spaţial eclectic?
A.I.: Da. Dar simt din tonul întrebării că aţi considera răspunsul meu ca fiind unul "rău". Eclectismul nu era cuvânt injurios decât pentru modernişti, iar de rezultatul modernităţii celei puriste nu reuşim nici astăzi să ne despărţim. Cred că identitatea locală şi regională rezistă, inclusiv în arhitectură, acelui globalism pe care îl înfieraţi şi de care, vă previn o întrebare secundară acum, eu nu mă simt deloc nici incomodat, nici ameninţat.

T.: În contextul promovării unui stil funcţional al arhitecturii, pluralitatea identitară reprezintă un obstacol sau un factor de progres pentru noile tendinţe ale arhitecturi? În acest sens, cum comentaţi propria afirmaţie conform căreia "Instituirea, chiar minimală a alterităţii este una dintre primele condiţii pentru spaţiul sacru?" în contextul globalizării?
A.I.: Aristotel spunea, în acel manual de urbanism care este Politica sa, despre aşezări că ele nu sunt cetăţi decât în măsura în care acceptă alteritatea, străinul, înăuntrul lor. Un avertisment împotriva purificării etnice, am zice, dar şi pentru consumarea paşnică, în agora, a diferenţei, mai înainte de a se ajunge la confruntare. Cât priveşte prezenţa alterităţii radicale, ea este constitutivă pentru cetate. Pe tărâmul sacrului se consumă această aşezare, numai acolo există stabilitate, în diferenţă. Repet, globalizarea este mai mult un spectru ce-i mână în luptă - mult zgomotoasă, puţin eficientă - pe tinerii furioşi de azi. Nu suntem în pericol nici noi şi, vă asigur din propria experienţă, nici noţiunile cele mai avansate ale lumii.

T.: În studiul Altfel de spaţii. Studiu de heterotopologie, conceput împreună cu alţi cercetători (Mihali Ciprian, Ion Copoeru, Bogdan Ghiu, Octavian Groza etc.), v-aţi centrat atenţia asupra altor spaţii (iniţiativa i-a aparţinut de fapt lui Foucault în Des espaces autres) decât acelea cu care operează în mod convenţional ştiinţele spaţiului: deşertul, maidanul, spaţiul intrauterin. Care ar fi mesajul pentru noua arhitectură în contextul în care spaţiului i se oferă o nouă grilă de interpretare?
A.I.: Mesajul este acela că, de la redactarea acelui text foucaltian şi până azi, repertoriul de spaţii altfel s-a extins incomensurabil. Cele pe care le-aţi semnalat sunt valide, dar trebuie adăugate şi exemplele care nu au putinţă de generalizare. Parcul cu morminte - i.e. cimitirul celor căzuţi la revoluţie, în buricul oraşului Bucureşti, de pildă, nu mai frisonează pe nimeni (poate şi dată fiind proximitatea unui cimitir istoric, Bellu). Spaţiul monstruos, al reziduurilor demolărilor şi edificărilor din anii optzeci, nu mai impresionează administraţia. Ce e de făcut, afară de cercetări elegante, dar necitite de suficientă lume şi, cu siguranţă, nu de cei ce ar putea lua decizii?... În ce mă priveşte, sunt un luptător, precum ştiţi, dar rezultatele concrete întârzie.

T.: Peter Hall în cartea sa Oraşele de mîine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX prezintă utopia mai multor vizionari în legătură cu un aşa presupus oraş divin al viitorului, Zionul. Care ar fi raportul dintre aceste viziuni şi posibilitatea fundamentării unei arhitecturi bazată pe valori ale sacrului? Evenimentele din 11 septembrie ar putea constitui premisa lansării acestei viziuni sacre a arhitecturii în scopul securizării fiinţei umane?
A.I.: Cred că există consecinţe de profunzime ale lui 11/9/2001. Sfârşitul - ca dată precisă - al postmodernismului. Lumea a devenit mai gravă, deriziunea şi cinismul s-au retras pentru o clipă în bârlog, cuvintele mari au reînceput să aibă, dintr-o dată, suprafaţă şi conţinut, mulţi semnificanţi care păreau goliţi de conţinut (patrie, neam, credinţă), faţă cu această irumpere de sacru (aici, monstruos) în lume s-au reinvestit brusc cu sens. Când Jencks dădea o dată de începere a postmodernismului, indicând-o ca fiind aceea la care un ansamblu de locuinţe sociale al lui Minoru Yamasaki a fost aruncat în aer, cum putea el să ştie că, la 11.09.2001 postmodernismul se va sfârşi prin colapsul celor două clădiri proiectate de, ei bine, da!, Minoru Yamasaki?