Repede, că n-avem timp

Totul în jurul nostru se întâmplă cu o viteză ameţitoare. Chestia cu neadaptarea unora la prezent mi se pare o iluzie. Suntem cam... obligaţi să ne adaptăm. Sigur, sunt unii care nu vor, sunt unii care chiar nu pot, din motive obiective, sunt unii care au convingeri sau principii sau religii care le spun altceva. Dar viteza în care ni se derulează viaţa ne trage pe toţi în torentul ei.

Maşinile merg repede, internetul este "de mare viteza", mâncăm repede (cultura fast-food chiar asta propovăduieşte), întâlnirile sau discuţiile scurte sunt cele mai apreciate, copiii parcă ieri ne erau de-o şchioapă, cumpărăm aproape orice rapid on-line, consultaţia la doctor durează câteva minute, zicerea lucrurilor importante în cât mai puţine cuvinte a devenit o industrie, citim din ce în ce mai multe broşuri şi extrase în locul documentarelor sau romanelor, până şi slujbele se scurtează la biserică şi în general nu mai avem timp... Şi apoi constatăm că îmbătrânim prea repede şi că am mai avea atât de multe de făcut, dacă am mai avea ceva timp.

Viteza asta ne-a schimbat comportamentul, traiul zilnic, obiceiurile şi perspectiva. Nu mai avem răbdare, viaţa ni se întâmplă pe fugă. Tehnologia facilitează accesul şi apoi impune ritmul fără să ţină cont de vârstă şi uneori chiar nici de şcoală. Mama mea, la aproape 85 de ani, află despre tratamente pe tabletă, copiii mei comandă prânzul pe telefon, eu vorbesc scurt pe Skype cu prieteni pe care nu i-am întâlnit fizic de 20 de ani. Pe de altă parte sunt tineri care lasă şcoala foarte devreme, nu prea ştiu să scrie, dar smartphone-ul le e mamă, tată, prieten, iubită sau "serviciu". Ştiţi fotografia aia devenită celebră în care toată familia e adunată în jurul mesei cu ocazia aniversării zilei de naştere a bunicului? Cu mâncarea şi tortul pe masă, toţi, dar absolut toţi stau cu ochii în telefon, iar bunicul, singur şi stingher, priveşte în gol... De la viteză vine, cred eu.

Există mai multe teorii, unele ne spun că viteza ne face viaţa mai uşoară, dar nu ştiu dacă şi mai bună. Altele ne spun că viteza ne ameţeşte, ne face să pierdem esenţialul şi că ne perverteşte de fapt la fuşereală şi la un consumerism deşănţat. Altele, filosofic sau extrem de sofisticat, ne îndemnă să zăbovim cât mai des sau... să ne grăbim încet!

Nu cred că există neapărat o reţetă, fiecare rezistăm cât şi cum putem în faţa asaltului vitezei. De multe ori în detrimentul atenţiei, al consistenţei, al temeiniciei, al înţelegerii, chiar şi al plăcerii. Este această viteză vinovată? Ne aduce ea într-adevăr mai multe lucruri în viaţă sau ne face doar să ne amăgim şi de fapt să trecem pe lângă cele cu adevărat importante? Suntem noi vinovaţi în vreun fel că ne lăsăm târâţi în această goană nebună şi ne mai şi bucurăm pe deasupra?

Eu cred că timpul este cel mai valoros lucru pe care îl avem. Cum îl dozăm, cum avem grijă de el, cum ni-l alocăm nouă sau altora ţine doar de noi. Nu îl putem cumpăra şi nici pune în cont. Dar îl putem irosi la nesfârşit... Am încercat să fiu scurt. Cât timp v-a luat să citiţi textul acesta? Prea mult? Puteaţi să daţi în timpul ăsta trei telefoane sau 15 mesaje pe FB, să mâncaţi repede ceva sau să faceţi un duş, să scoateţi câinele sau să vă faceţi o cafea la ibric. Aţi ales textul. În viteza în care trăim şi încercăm să nu ameţim, vă mulţumesc pentru că mi-aţi dat un pic din ceea ce aveţi dumneavoastră cel mai valoros.