Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Doina Cornea (o analiză)


Bogdan Ghiu

06.05.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O analiză pentru mine, pentru totdeauna, pentru oricînd. Adică pentru prezent, ca să avem viitor.

N-aş vrea să mă înscriu în grotesca febrilitate de apropriere-expropriere, în bietul cor unanim, fără grijă, atenţie, deci nuanţe - deci învăţătură -, prilejuit de dispariţia discretă a Doinei Cornea. Dacă m-am hotărît că trebuie, totuşi, să spun ce cred că trebuie neapărat spus despre Doina Cornea, dat fiind că nu ţine doar de o istorie apusă, ci ar putea să constituie una dintre foarte puţinele resurse, dacă nu pentru o imposibilă salvare mesianică a actualităţii, a prezentului, măcar pentru salvarea în prezent şi chiar de prezent (a fi prezent împotriva prezentului: contra-prezent, alter-prezent), este pentru că ea a fost singulară chiar şi printre foarte puţinii disidenţi români. Nu voi încerca să construiesc ceva, transcriu doar ce-am scris (şi chiar înregistrat audio, pe stradă, în mersul gîndirii).

Doina Cornea este un contra-model şi chiar un anti-erou al disidenţei, dar fiind că i-a lipsit vanitatea, ambiţia, aroganţa: pofta de putere. Doina Cornea s-a luptat cu puterea, dar nu pentru putere. A încarnat pînă la capăt - şi, pentru noi, dincolo - "puterea celor fără de putere" numită de Havel, sintagmă epocală dar care, tocmai graţie Doinei Cornea, trebuie înţeleasă nu doar în sensul posesiei şi al deposedării de putere, ci al non-dorinţei de a deţine şi exercita putere. Forţa unor astfel de contra-modele, cîte sînt, constă tocmai în caracterul lor eruptiv, intempestiv, inactual: erupţia etică a moralităţii în politic, traversînd şi străpungînd perpendicular politicul. De asta avem nevoie azi - şi oricînd. Iar lucrurile stau, aici, invers proporţional, putînd funcţiona ca test: cu cît cineva se urăşte mai mult pentru faptul că poate ar fi dorit (dacă voia poate reuşea, dar pentru că dorea, că se dorea, că ţinea de dorinţă, nu de voinţă, nu avea cum se reuşească) măcar să-şi pozeze ca disident, dar n-a putut să se opună, fantasmîndu-se, rămînînd prizonierul fantasmei de sine ca disident, cu atît va viza şi visa el, după aceea, neîncetat, puterea, posturi de putere (să le dicteze altora, să facă legea singur). Doar impurii transferă moralul în politic.

Exact opusul Doinei Cornea. Care a luptat - adică s-a expus (verb-cheie, decisiv) - pentru libertate, nu şi pentru putere. A vrut normalitate, nu excepţionalitate. De aici, de la contra-exemplul şi non-modelul Doina Cornea ar trebui să se creeze societatea civilă, de fapt societatea pur şi simplu.

Deşi este imposibil. Doina Cornea a rămas individ, persoană privată, şi tocmai această necedare a poziţiei fundamentale i-a dat forţa, soliditatea, temeinicia, trăinicia. A vorbit public, dar a rămas acasă.   

Actualitatea şi chiar perenitatea etic, deci politic-instrumentală, a Doinei Cornea constă tocmai în capacitatea de reversibilitate a verbului a expune: numai expunîndu-ne curajos, ca subiecţi ai afirmării adevărului, putem învinge, dar nu expunîndu-ne leneş, pasiv, ca obiecte ale expunerii auto-reificante (Axel Honneth) de sine, în sens narcisic, şi nici - pereche - expunîndu-i pericolului pe alţii. Doar expunîndu-te pe tine însuţi adevărului te transformi nu doar în subiect, ci chiar în erou. Uman, doar eroul este subiect, singurul subiect care poate să înfrunte subiectivitatea fără subiect (Se, On, Dumnezeu, Societatea etc.: orice ipostaziere substanţializată ca fatalitate) a lumii care ne vrea obiecte.
 
Doina Cornea a fost un "om fără calităţi" supraadăugate, nimic emfatic, supraadăugat, la ea; a rămas persoană privată şi chiar casnică (deşi nu era casnică, dimpotrivă) - afirmînd tocmai forţa politică transversală, secantă a casnicului şi a femininului.
 
Discursul ei a fost întotdeauna unul intim, privat, nu public, deşi s-a expus nu a avut niciodată vocaţia de a rămîne public, ci doar de a arăta curajul expunerii ca atare şi, în felul acesta, de a deveni, ca îndemn public, discurs privat şi intim (ce ne spunem unii altora şi ce ne spunem nouă înşine). Spre deosebire - repet, reiau, voi mai reveni - de mulţi disidenţi sau opozanţi, care au rămas publici, ea nici măcar - nu întîmplător, semn electiv - nu avea, practic, voce, nu se putea auto-amplifica (n-ar fi putut satisface nici măcar rigorile minime ale comunităţii politice ideale potrivit lui Rousseau: "à portée de voix", cît bate, cît răzbate vocea). Doina Cornea nu se auzea, pentru că trebuia să fie glas lăuntric.
 
Pe Doina Cornea trebuie deci s-o auzim intim. Căci dacă începem să ne spunem adevărul nouă înşine, vom continua şi prin a-l spune public, expunîndu-ne ca persoane private şi intime.
 
Nu e nevoie de tiranii declarate ca să creezi libertate.
 
Aceasta e, pentru mine, învăţătura Doina Cornea (o lecţie în sine).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer