Art Safari - un simptom

N-am mai fost - şi deci n-am mai scris - despre Art Safari cam de la prima ediţie, cînd mă enervase, cred că pe bună dreptate. Între timp, adică anul ăsta, Art Safari s-a întors în cortul (corturile) care ar trebui să-l (s-o) consacre, şi asta, e clar, după o căutare nu doar fizică, spaţială, prin  centrul Capitalei, ci instituţional vorbind. Culmea e că deşi pare a-şi fi stabilizat (non-)formatul - sau a se afla pe o cale ceva mai dreaptă spre unul anume (a-nume) -, discuţiile despre ce va fi vrînd el să fie continuă. Art Safari adună multe instituţii tocmai pentru că el (ea) nu este - încă - definit(ă) instituţional. Şi poate aşa ar fi şi bine să rămînă: colecţie-montaj de instituţii.
 
Nu contează deci ce e Art Safari, indecizia lui (ei) pe bani mulţi vine din seceta de instituţii şi de manifestări propriu-zise de artă care continuă să caracterizeze, cronic, în ciuda a ceea ce ar putea unii să creadă, Bucureştiul, ca unică metropolă, ca unic oraş mare al României, ca oraş capital şi capitală, în plus. Art Safari există pentru că nu nu există altceva, multe alte instituţii posibile şi necesare, un întreg evantai imaginabil, pe care ni se pare firesc să-l întîlnim peste tot în lume, mai puţin tocmai la Bucureşti.
 
Art Safari există pe fond de Sahara Art Bucureşti. Între instituţiile înţepenite în (non-)proiect sau lipsă cu totul şi ce ar trebui să fie - spaţiul gol, indecis, vag umplut, pustiul semnalat de non-titlul "Art Safari". Simptomatic - la propriu.
 
Deci nu contează ce e Art Safari, din moment ce nu poate fi ce nu e, ce lipseşte. Ediţia de anul acesta a fost un mic complex, o mică juxtapunere extra-format de expoziţii. Or, dacă e să găsim un posibil specific al acestei manifestări, şi chiar o linie recomandabilă de evoluţie, aceasta ar putea fi tocmai asta: expoziţii de curatori, în care "vedeta", autorul, să fie curatorul, aşa cum se întîmplă la case cu mult mai mari - bienalele de artă, în special cele tradiţionale, precum Veneţia. Deci: privilegierea expoziţiei ca obiect, ca o mică bienală - atît cît ne putem permite, cu buzunarele minţii.
 
Exemplul cel mai elocvent: excelenta expoziţie "curată" de Alina Şerban, cu o excepţională selecţie de lucrări şi, mai ales, cu foarte inspirate şi elocvente, cu o mare valoare pedagogică, inter-contextualizări sau co(n)temporaneizări "non-liniare" ad-hoc, expoziţie cu un titlu imposibil la prima vedere, Natural - Cultural, dacă nu s-ar dovedi că e vorba de citarea unui citat, adică de titlul unei compoziţii muzicale a lui Octavian Nemescu. O expoziţie care ar trebui să rămînă, cumva, să fie discutată, documentată, reluată, relansată. O provocatoare sinteză non-verbală de istoria artei româneşti, cu un grad foarte ridicat de reprezentativitate. Felicitări curatoarei!  
 
Ceva mai în urmă, ca ambiţie şi reuşită curatorială, ca ambitus curatorial, cu mult mai puţin dialog intern, intim, celelalte expoziţii, în special cea centrală, salvată doar de monumentalul zid-împletitură-brîu al lui Mircea Cantor şi de celelalte lucrări de mari dimensiuni, cu dominantă "clujeană", care realizează un ludic "arc peste timp" ambiental pus, în plus, în vitrină, către Palatul Regal, pe unde dau iama bolizii.
 
Din expoziţia Altceva despre Ceauşescu nu mi-au atras, contrapunctic, atenţia decît nişte flori ale lui Octav Băncilă, unul dintre puţinii artişti sociali din modernitatea artei noastre, dar preferat de "adviserii" de achiziţii ai dictatorului pe o linie deloc politică, ci escapist-intimistă.
 
În loc de concluzii, cîteva idei. 1) Art Safari ar trebui să se ia în serios tocmai pe libertatea sa extra-instituţională de format şi să devină o anuală de artă a Bucureştiului. 2) Art Safari ar trebui să se permanentizeze, privilegiind inefabile sinteze trans-istorice curatoriale. 3) Să devină itinerant(ă), asemenea tîrgului de carte Gaudeamus, plimbîndu-se, cu adaptări locale, prin centrele culturale ale patriei. 4) Cumulat, în lipsă de alt format - şi neputînd să le suplinească pe toate: anuală curatorială itinerantă.
 
Dacă tot e artă la cort, cum scriam la prima ediţie, măcar să se ia în în serios şi să devină un adevărat circ ambulant al artei.
 
În lipsă şi de instituţii (muzee, centre, spaţii, galerii, cartiere de artă şi alte conferinţe, simpozioane, talk-uri şi performance-uri), dar şi de poftă de artă din partea publicului, ceva ca Art Safari - acest "ceva" - aduce arta la botul calului, i-o vîră publicului sub nas (doar, doar!) şi încearcă să i-o şi bage în traistă. 
 
În lipsa construcţiilor instituţionale durabile, cortul poate fi nu doar un simptom al neîmplinirii, ci singura soluţie onest adaptată nomadismului şi, mai ales, împrăştierii noastre istorice.
 
Cît de bine arată cortul prezent al artei lîngă Ateneul, totuşi, al istoriei! Nedeclarat, sărbătorirea Centenarului a început. În cort, măcar, de data aceasta n-a fost deloc rău.
 
Să ne acceptăm deci pustiul!