Bucureşti, mon amour...

Acum câţiva ani în România a fost iniţiat un proiect privind zonele defavorizate din ţară. Scopul părea nobil, adică haideţi să ajutăm locuri în care au dispărut industrii, în care oamenii au rămas fără locuri de muncă, depopularea lua o viteză ameţitoare şi în general spaţii, sate şi oraşe în care nu se mai întâmpla nimic. Şomajul era peste 70%, tinerii plecau pe capete, familiile nu mai aveau nici măcar bani de întreţinere, nu investea nimeni, un apartament costa cât o maşină la mâna a doua, iar spectrul falimentului total şi al uitării ireversibile se întindea ca o boală fără leac. S-au scris programe, s-au dat compensaţii, s-au acordat facilităţi, s-au alocat fonduri, s-au făcut promisiuni şi s-a desenat, pe hârtie şi în discursuri, un viitor luminos. Dar... nu s-a prea întâmplat nimic. Zonele respective sunt tot în cădere liberă, puţinele iniţiative private se sufocă printre aprobări şi avize, iar exodul spre aiurea pare de neoprit. Veşnica diferenţă românească între ceea ce spunem şi ceea ce facem a rămas iarăşi fără acoperire sau vreun rezultat palpabil. Mor oraşe, pleacă oameni, se închid şcoli din lipsă de copii şi paragina înghite hălci întregi de ţară. Mai vedem pe la televizor câte un reportaj pe tema asta, ne cutremurăm un pic şi apoi trecem mai departe, ca şi când ne-am obişnuit cu ideea...

La polul opus sunt localităţi mai mici, mai mari, oraşe sau spaţii urbane care cresc de la un an la altul. Se curăţă, se aranjează, se adaptează cu gust şi cu bani mulţi. Pe acestea, realitatea de zi cu zi le confirmă. Aici se întâmplă lucruri, vine lumea, se trag investitori unii pe alţii şi treptat devin puncte de atracţie, simboluri sau locuri de întâlnire în comunitatea respectivă. Şi sunt multe exemple. Au apărut în multe oraşe zone pietonale, design urban modern sau clădiri restaurate inteligent, locuri prietenoase şi foarte civilizate, chiar spaţii noi, amenajate cu gust.

În general oraşele mai mari de la noi, multe dintre ele proiectate şi construite înainte de război (sau de războaie) au un centru... vechi, ne place să îi zicem. Cam acolo s-au întâmplat renovări, amenajări sau modernizări. Dar Bucureştiul, Micul Paris între cele două războaie mondiale, are... mai multe "centre" vechi, asemenea "oraşului luminilor". În capitala franceză aproape nu ştii unde să mergi sau ce loc să alegi atunci când vrei să ieşi, seara, sau la final de săptămână sau pur şi simplu să bei o bere sau o cafea şi să ai parte de vreun eveniment interesant. Champs-Élysées, Montmartre, cartierul Latin, Place Vendôme, Palais Royale, etc... Toate acele spaţii urbane sunt locuri de întâlnire, simboluri ale oraşului, cu tot ce le trebuie pentru a fi trecute cu roşu pe harta capitalei.

În Bucureşti oare în afară de Centrul Vechi nu există astfel de locuri? Oare zonele Cotroceni, Domenii sau Dorobanţi sau cele adiacente străzilor Mântuleasa, Icoanei, Moşilor vechi, Mătăsari nu sunt frumoase, cu un farmec special, cu clădiri vechi şi spectaculoase, cu verdeaţă, cu acel "aer" de mic Paris, oare nu ar putea deveni şi ele, asemenea spaţiilor pariziene despre care vorbeam mai înainte?

Eu cred că acest tip de proiect ar constitui o provocare majoră, iar rezultatul ar fi sigur unul pe măsură. Haideţi, domnilor, să nu uităm deloc zonele defavorizate, dar totodată să dezvoltăm şi să investim şi acolo unde istoria şi înaintaşii ne-au lăsat fundaţia şi edificiul, iar noi nu trebuie decât să adaptăm locul la nivelul unei capitale europene în care trăim, pe care o iubim şi pe care o vrem tot mai frumoasă...