(Interviu realizat în cadrul conferinţei SHARE Bucureşti, martie 2018)
"Designing the Profile of The Future Architect" (Over 100 contributions. One year. One book.) este un proiect editorial internaţional iniţiat de Asociaţia ABplus Events prin cadrul conferinţelor de arhitectură SHARE ce sunt organizate în 10 oraşe din Europa de Est si Centrală unde an de an sute de arhitecţi de elită intră în contact. Valorificarea întâlnirilor şi discuţiilor din 2018 va fi făcută în acest an prin publicarea unui volum ce va aduna peste 100 de contribuţii pe o temă actuală: Profilul viitorului arhitect: Cum îl întrevedem astăzi, în ce ar trebui să investească tinerii şi ce aşteptări să proiectăm astăzi pentru mâine.
Andreea Movilă: Cum vedeţi rolul arhitectului astăzi şi cum credeţi că se va schimba în viitor?
Augustin Ioan: Arhitectura este o profesiune deschisă, o intersecţie de domenii şi are graniţe permeabile, foarte franjurate, cu multe altele. Toate acele domenii cu care arhitectura are graniţe sunt active acum.
A.M.: Spuneţi că este mişcată de graniţele sale externe, nu neapărat de cele interne?
A.I.: Toate celelalte domenii cu care se învecinează sunt mai active decât al nostru. Neuroştiinţele - Juhanni Pallasmaa s-a mutat în neuroştiinţe cu investigaţiile lui asupra percepţiei spaţiului; artiştii au preluat partea cu locuinţele de urgenţă; şansa noastră este că, deocamdată, le pun doar în galerii şi nu le pun unde trebuie, dar ne-a fost luată bucata aceasta de pâine, ultimul lucru care trebuia - locuirea de urgenţă, locuinţa în general; în fine, IT-ul: computerele ne fascinează, studenţii sunt absolut autohipnotizaţi şi, cum spunea Marshall McCluhan, "the medium is the message": acesta este un mediu, la fel de mediu ca şi desenul de mână liberă, dar care deturnează mesajul arhitectural. Nu am văzut până acum niciun fel de privire autocritică asupra acestui fapt, are loc, în schimb, o implozie a esteticii. Nu poate să existe o estetică a acestui fenomen, poate se va chema altfel- să îi spunem un mod de autoevaluare, de axiologie pe baza unor criterii care să fie interne, ale agendei proprii, dar deocamdată nu se poate face, şi pot să o demonstrez.
A.M.: Aici nu intervine rolul teoreticienilor?
A.I.: Teoreticieni, aici, sunt chiar practicieni care promovează şi prin text ceea ce fac, evident cu mare entuziasm. Or, teoria este practică observată (critic).
A.M.: Dumneavoastră cum vă poziţionaţi?
A.I.: Îmi dau seama că o privire care să vină în acelaşi timp critică (nu neapărat în sensul de desfiinţare ci de a-i pune o oglindă în faţă) este foarte utilă, dar, în acelaşi timp, există un potenţial pe care practicanţii automatizării arhitecturii nu îl înţeleg în toate articulaţiile consecinţelor sale. Deci, desfiinţarea esteticii. Tu îţi dai seama ce spun eu aici? Este un tip de arhitectură care nu mai are criterii de valoare. Nu vom şti niciodată dacă aceste obiect sunt frumoase - a dispărut conceptul deodată cu dispariţia celui de obiect final, în raport cu care părţile sunt în echilibru.
A.M.: Poate este cazul redefinirii unui alt sistem sui-generis. Consideraţi un pericol această dizolvare a limitelor arhitecturii?
A.I.: Da, pentru că se întâmplă în permanenţă în detrimentul nostru.
A.M.: Şi ce se va întâmpla? Arhitectura se poate să nu se mai numească arhitectură?
A.I.: Da, chiar şi acum, arhitectura iconică, starchitecture, nu este (doar) arhitectură, este Imagine.
A.M.: Are arhitectura o definiţie mobilă?
A.I.: Da, în funcţie de cum dai definiţia, identifici un tip sau altul de organizare a spaţiului. Exemplu: adăpost decorat cu simboluri (Venturi). Aţi auzit undeva de construire în ce am spus? Poţi să îi spui peşteră. Şi a fost peşteră, până ce au ieşit afară şi au început să adauge în loc să escaveze. Hegel a spus că excavarea nu e arhitectură, dacă nu are faţade, dacă nu are exterioritate.
A.M.: În ce ar trebui să investească tinerii arhitecţi?
A.I.: Ar trebui să înveţe cultura experimentului, să fie în permanenţă în priză. Mai schimb o literă şi spun: în criză. De îndată ce te instalezi într-o zonă de confort, pe care unii o numesc idiom sau alţii stilul lui x sau y, anesteziezi simţurile şi creativitatea. Deci trebuie să SE învestească în sine, în dezvoltarea fiinţei lor, din care, fireşte, profesiunea face parte; dar şi în viaţa de familie, de grup social, poate de grup politic, în hobby-uri.
A.M.: Trebuie să fim într-o stare de vigilenţă continuă?
A.I.: Da... şi există termenul în cultura ortodoxă... se cheamă trezvie. Arhitectul trebuie să practice trezvia. Noaptea când te trezeşti trebuie să ştii despre ce visezi şi să poţi relata. Să ştii că faci ceea ce faci, în ce fel şi de ce. Un lucru pe care ar trebuie să îl aibă în vedere tinerii arhitecţi este tipul acesta de curiozitate culturală - nu neapărat generală, şi căţelul meu e foarte curios - chiar detectivistică, nu ştiu cum să spun. Al doilea lucru, ar fi capacitatea interculturală, transdisciplinaritatea în sensul că la un moment dat va trebui să ridici tu nivelul discuţiei la un orizont la care foarte puţini au acces... şi tu trebuie să fii capabil să faci acest lucru, "trans" - nu neapărat în sensul de sacru, sau complexitate... nu neapărat - tu trebuie să poţi să ţii discuţia aceasta la un nivel trans, care este printre altele şi autoreflexiv, apropo de ce spuneam mai devreme. Curiozitatea poate fi autoreflexivă.
A.M.: Vorbim la SHARE cu invitaţii noştri foarte mult despre viitorul arhitecturii. Nu credeţi că într-o anumită măsură şi noi trăim într-un viitor, în viitorul pe care alţii l-au imaginat pentru noi? Nu consideraţi că suntem în acel moment particular al istoriei în care, datorită vitezei cu care lucrurile se întâmplă, am avea posibilitatea ca noi să trăim chiar viitorul pe care NOI îl imaginăm?
A.I.: Da, în parte este un avantaj, dar, în acelaşi timp, este prima dată când transmisiunea nu se mai face de la bătrâni la tineri, prin experienţă de viaţă, se face invers... Voi ştiţi mai mult despre computere, învăţaţi mai repede decât bunicii voştri... Despre tipul acesta de lume, ştiţi mai multe decât generaţiile anterioare. Asta se vede şi la modul în care este condusă lumea, că liderii sunt din ce în ce mai tineri... pare că voi sunteţi mai bine reprezentaţi, dar eu cred că este un mod greşit, toată zona aceasta de virtualitate totuşi nu vă dă experienţă personală, pentru că experienţa este repetiţie cu costume.
A.M.: Se poate atunci ca transmiterea informaţiei să nu mai fie pe verticală şi mai mult pe orizontală acum? Networking?
A.I.: Eu cred că nu mai este deloc transmisie, deci se suspendă noţiunea de tradiţie, care, etimologic, însemna moştenire.
A.M.: O dezvoltare rizomatică.
A.I.: Eu cred că este atomizată, ceea ce este mult mai grav.
A.M.: Se spune că viitorul nu merge întotdeauna înainte.
A.I.: Exact. Viitorul bun este acela în care te duci cu spatele şi cu ochii ţintă pe ceea ce ai primit, că aceasta este tradiţia. Mergând cu spatele îţi dă şi tipul de perspectivă a ceea ce ai parcurs, adică iau distanţă critică faţă de lucruri... îmi dau seama că nu e totul de aruncat, nici măcar în amărâta aceasta de ţară. După orice criterii, un arhitect de la începutul secolului XX se putea înţelege cu un arhitect de acum 2000 de ani, chiar dacă în răspăr, dar încă se făcea referinţă la un sistem de valori comun cunoscut, chiar dacă nu comun împărtăşit. Acum însă nu se mai fac referinţă la niciun sistem comun. IT deschide un nou tip de vizualitate, o vizualitate care nu a putut să existe şi care scapă acum în lume. Fractalii: sigur că se ştia de ei ca ecuaţii, însă faptul că există un tip nou de vizualitate, care nu a mai existat până acum - poate doar în subconştient - ne dezvăluie un nou imaginar arhitectural. Şi voi va trebui să coabitaţi - noi avem încă o dublă rezistenţă - poate să fie şi blocajul de a primi - dar voi vă naşteţi în acest aer din acvariu, nu aveţi cu ce să comparaţi.
A doua temă este aceasta: la noi, arhitecţii au părăsit comunitatea (tocmai într-un regim comunist s-au distrus comunităţile) - iar arhitecţii au fost complici - orice s-ar spune - lucrând acest tip de arhitectură pentru care personajul anonim nu este persoană reală. Chiar şi acum se fac lucruri cu frenezie - apartamente mai proaste decât apartamente de confort 3 din anii '70. Unde e personajul care le va locui? Unde e fiinţa vie? Unde e omul? Eu totdeauna, la toate casele pe care le-am proiectat, i-am rugat pe clienţi: nu ştiu cum, psihanaliză, şedinţă de familie, dar îmi spuneţi cum vă vedeţi în 5 ani, în 10 ani pentru că în funcţie de aceasta vă fac anumite spaţii sau nu. Şi nimic nu e mai mulţumitor decât când te sună un vechi client şi îţi spune: omule, îţi mulţumesc, mă simt bine la mine în casă.
A.M.: Clientul trebuie să fie ca la doctor.
A.I.: Chiar ca la psihanalist într-o anumită măsură.
A.M.: Poate trebuie să conştientizăm că arhitectura trebuie să fie neutră într-o anumită măsură, pentru a permite evoluţia dinamică în timp şi pentru a face loc vieţii să coloreze tabloul.
A.I.: Exact. Eu nu am construit niciodată casa visurilor mele pentru altcineva. Nici măcar pentru mine deocamdată.
A.M.: Atunci ce consideraţi că este valoros în arhitectura din România?
A.I.: Ah, foarte multe lucruri. Am descoperit de curând tipul de arhitectură neobizantină / neoflorentină... 50 de ani înainte şi 50 de ani după Brâncoveanu, unde, pentru zona în care ne aflăm, se petrece o revoluţie incredibilă... care nu s-a petrecut în Moldova, nu s-a petrecut in Transilvania, Bulgaria... iar în Rusia a fost concomitentă. Toată lumea ştie de revoluţia lui Petru cel Mare, dar foarte puţin ştiu de revoluţia lui Brâncoveanu. A fost o conjuncţie de factori cum rar se întâlnesc, a fost un moment astral şi, în bună măsură, auroral. Erau bani, a fost linişte, a fost cultură şi a fost artă; s-a reînnodat istoria. Este unul dintre puţinele momente... la fel ca 1918 pe care îl retrăim acum sub forma centenarului... dar 1700 a fost un Moment.
A.M.: Ca teoretician construiţi arhitectură şi prin cuvânt... cum vă plasaţi în profesie de pe această poziţie?
A.I.: Mi-e greu să spun.... dar eu cred că scriu la fel de mult precum şi construiesc. Mi s-a lipit aşa să zic tinicheaua aceasta de teoretician. Eu cred că scrisul, ca şi partea de cultură arhitecturală pe care o dobândeşti citind, umblând în lume, înţelegând, discutând- astea toate - fac parte din profesiune la fel ca desenatul, proiectatul. Este tot o formă de a lucra în viitor o problemă. Eu nu pot să disociez între ele, mă mir că lumea le disociază.
A.M.: Cum vă vedeţi evoluând în viitor, în atitudine?
A.I.: (râde) Nu cred că m-aş mai schimba foarte tare, altfel decât îmbătrânind, dacă mi se dă şansa; dar ce simt că mă schimb, pe măsură ce timpul trece, este să devin din ce în ce mai smerit, nu o să îţi vină să crezi. Adică e foarte greu de convins cineva că sintagma ştiu că nu ştiu nimic acoperă un mare adevăr. De fapt ce vreau să spun este că ajungi la un nivel de cunoaştere la care îţi dai seama de (i)relevanţa unor lucruri pe care credeai că le ştii, şi chiar presupunând că este vorba de ştiinţă, chiar dacă nu este, nu au niciun fel de importanţă. Deci se reprioritizează tot ceea ce ai acumulat până atunci, cu un cuvânt de precauţie, acela că nu se poate rata momentul acumulărilor ca să ajungi iarăşi la un moment zero. Deci nu poţi să ajungi direct la al doilea nivel zero. Soluţii de scurtcircuit eu nu ştiu.... voi trebuie să treceţi prin partea de acumulare de două ori mai mult decât colegii voştri occidentali, pentru că ei, când ies din casă, văd monumente; or, voi, când ieşiţi din casă, vedeţi ruine. Şi ruine deconstruite dar şi ruine umane.... este foarte serios ceea ce spun!
Cine stă în ruine trebuie să aibă foarte mare imaginaţie ca să îşi dea seama cum erau acestea când nu erau ruine şi, apoi, cum se poate continua, având în vedere că eşti înconjurat de ruine. Spune cineva care a avut experienţa studiatului în străinătate.... trebuia să fiu de două ori mai deştept, măcar, ca să fiu la nivel cu colegii mei. Jur, am muncit ca un rob, m-am evidenţiat, nu am ce să zic, am terminat şef de promoţie la Cincinnati, dar nu asta este important.... problema este că înţelesesem ce tip de decalaj înfricoşător este. Nu că nu ştiam chestii, că alea le afli din bibliotecă.... era un tip de priză la realitate pe care noi nu îl aveam, o retardare fiinţială. Şi voi îl mai aveţi acum, puţin, deşi, aparent, decalajul s-a redus.
A.M.: A fi în vârf este un alt tip de smerenie?
A.I.: Mi se pare că a rămâne acolo incumbă o formă de smerenie... Ni s-a dat un grăunte de lumină, ţi-a aprins Dumnezeu o căndeluţă în suflet... toată lumea are una... ce faci cu asta? Tu îţi dai seama ce dar ai primit?
A.M.: Pui lumina sub obroc?
A.I.: Exact, o faci candelabru sau o stingi? În sensul acesta este vorba de smerenie. Amplific-o şi dă-o la alţii. Luaţi lumină, ca la Paşte... la mine o să se stingă, dar luaţi repede şi o daţi voi mai departe.
A.M.: Un gând deosebit. Vă mulţumesc pentru timpul acordat!
A.I.: Cu drag!
***
Dialogul pentru www.share-architects.com cu prof.dr.arh. Augustin Ioan, alături de alte 100 de contribuţii a arhitecţilor din cadrul SHARE Society se vor regăsi în volumul "Designing the Profile of The Future Architect" ce va fi lansat la începutul anului 2019 in cadrul SHARE Bucureşti, martie 2019.