Clasic& arhaic, perpetuu

1. Modelul originar este arhitectura clasică. Reamintită, după renaştere, de mai toate stilurile - cu excepţia, desigur, a Gothic Revival-ului victorian - clasicitatea nu este însă, aşa cum s-ar putea crede, o sursă directă pentru arhitecturi gigantice. Exemplul drag Abatelui Laugier era Maison Caree din Nimes este un templu gingaş, după cum ionicul pur-sânge este de găsit în templul închinat zeiţei Atena Nike (Apteros) de lângă Propileele acropolei ateniene - o bijuterie în miniatură. Această lege a clasicului, care asociază o arhitectură cu o anumită amploare care îi este proprie (scara absolută, cum o numeşte esteticianul Mikelis), este uitată însă repede de înşişi grecii. Grăbiţi a întemeia colonii prin sciziparitate din trupul Elladei-mamă, grecii de peste mări (Sicilia, Asia Mică, Pontul Euxin) gonflează arhitectura de acasă. Urmează romanii, pentru care imperiul avea nevoie de fastul unei arhitecturi egiptoide. Şi totuşi, abia eclectismul sparge cu totul tiparele riguroase ale clasicului. Arhitectura, forma sa externă, era înainte vreme expresia unui sistem complicat de moduli şi proporţii interne, fiecare modulat atât antropometric, cât şi în ordine sacră.

După luminism (există opinii care situează amnezia aceasta în Renaştere), ştiinţa ascunsă îndărătul colonadelor s-a uitat. Dispărând semantica, vocabularul şi, din ce în ce mai aberantă, sintaxa au rămas spre a compune aleatoriu edificii din ce în ce mai ample. "Casa Republicii" (sau, mă rog, "a poporului") este apoteoza acestei regresii destructurante dinspre ordine, coerenţă, măsură, către haos şi barbarie.

2. Modelul este originar, este arhetipal, este arhaic. Arhitectura este, deci, arhaică, regresivă, recesivă. Ce înseamnă a fi arhaic, sau străvechi, în această accepţiune? Înseamnă a gândi arhitectura în cei mai simpli termeni cu putinţă, astfel încât, de fiecare dată, să poată fi reluată din proximitatea fiinţei. A fi arhaic înseamnă a fi în acelaşi timp elementar şi elemental. Elementar înseamnă (copilăresc) de simplu. Elemental însemnează a croi cu elementele, a (re)compune cu materiale naturale, oferite de natură ei însăşi, în felul în care natura însăşi le (în)tocmeşte. Am încercat să sugerez, în Poverism, un mod elementar / elemental de a gândi arhitectura, care, preluat din daoism, se numeşte starea de lemn nelucrat. Minima intervenţie, minima forţare, pro-ducere în sens heideggerian, a naturii spre a îngădui fiinţei să se adăpostească la sânul său, poate fi o descrie minimală a conceptului, aşa cum începusem să îl denumesc acolo. Modelarea, în acest sens, însemnează chiar participarea la model, la eidos. Adăposturile cu vatră participă la ideea de oferire de loc, de la peşteri la casele de preerie ale lui Wright, indiferent de natura gesturilor alcătuitoare. În acelaşi fel, ori de câte ori se activează aceste gesturi esenţiale, prin tholos şi megaron, construcţia începe prin a fi arhaică, indiferent de momentul istoric al producerii sale. Uneori, ca acum, arhitectura îşi iese din ţâţâni, pro-ducerea de forme se autonomizează dincolo de orice estetică posibilă şi nu avem decât de sperat că, în contrabalanţă, ori de câte ori ne vom uita îndărăt, vom vedea un moment arhaic şi, coprezent acestuia, unul clasic, ale căror principii ne aşteaptă să le descoperim din nou şi să le actualizăm.