Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Abdul


Augustin Ioan

19.06.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am trăit suficient de mult pentru ca anumite episoade din viaţă să îşi fi căpătat, în timp, autonomie: repovestite, sunt episoade în sine de serial, uneori umoristic, alteori dramatic sau tragi-comic. Când le povestesc, îmi dau seama că ele nu mai depind de multe altele pentru a avea combustie interioară proprie. Sper să îmi amintesc destule pentru le putea, din vreme în vreme, povesti aici. Iată unul: în 2006, soţia mea era de foarte puţină vreme ambasador la Dakar şi o familie de prieteni, arhitecţi, ne-au vizitat pentru revelion. O mulţime de poveşti atârnă, ciucure, de această vizită, dar, printre altele, am aflat de la şoferul soţiei, emigrant din Guinea, că două trupe dintre cele mai preţuite din ţara lui de baştină aveau să cânte pe stadionul din Dakar. Eu am zis să mergem şi noi, tuspatru, pentru că voiam, sincer, să pricepem ce se petrece în Africa mai mult decât ne lăsau să vedem mediile relativ septice în care ne învârteam. Abdul a înflorit de bucurie că vrem şi a promis că se ocupă şi că n-o să regretăm. Zis şi făcut.

În seara concertului, pe la nouă, când era anunţat evenimentul, am mers la stadion. E drept, nu era terenul central, ci unul lateral, ceva mai mic. Aveam bilete? Păi, cum!? a pufnit Abdul al nostru. Cele mai bune. Intrăm, erau, poate vreo cinci mii de suflete în gradene, fremătând cu nocturna aprinsă (concertul nu începe niciodată mai devreme de două-trei ore de când e anunţat, în Senegal cel puţin). Evenimentul adunase toată diaspora guineană, plus vreo sută-două de locuri pe teren, la capătul opus scenei. Iar în centrul terenului, ce să vezi? O masă cu patru scaune, ca aia de şedinţe de partid comunist pe vremuri, cu catifea roşie şi o vază cu flori de plastic. Şi pentru cine era masa aceea?

Bravos, aţi ghicit. Am fost conduşi cu tot ceremonialul de către o armată de organizatori, capacitaţi de Abdul, fix la centrul terenului şi aşezaţi pe scaune. Noi eram deja reci de la ce ni se petrecea: toţi ochii se uitau fix la noi, dar cred că majoritatea ştiau de pătăranie, ceea ce nu înseamnă că nu ne comentau. Amicul RD, antropolog, de altfel, ne-a spus printre dinţi: Dacă mai există canibalism, în seara asta suntem haliţi! Şi aşa am stat noi frumos vreo două ore în centrul terenului, când o delegaţie impozantă de cântăreţi în bubu-uri apretate şi violent colorate a fost adusă de organizatori de la scenă la noi, să facem cunoştinţă. Am aflat ulterior că niciodată nu fusese vreun ambasador la vreun spectacol al lor, deci se simţeau onoraţi. Organizatorul mă prezintă: domnul ambasador al Bulgariei! Al României, zic eu, şi doamna e ambasadorul, eu sunt monsieur ambassadrice. Nimic, nu păreau să priceapă: cum să fie copchila aia ambasadorul, iar nu ditai domnul de 125 kg? Lasă, zice nevastă-mea, e bine aşa. În fine, ne-am firitisit, oamenii au plecat să cânte şi câte un cordon de oameni de pază au asigurat acest tunel liber de la masa unde stăteam până la scenă, pentru că, deîndată ce a pornit muzica, toţi spectatorii au tăbărât pe teren, să danseze. Muzica era excelent cântată şi, dreptu-i, de dansat. Mă invitau şi câteva doamne tinere şi planturoase să dansez, dar nevastă-mea şi amicii stăteau demni pe scaun.

În orice caz, după vreo oră, lucrurile începuseră să degenereze: spectatorii erau, evident şi pe bună dreptate, deranjaţi de cordoanele de oameni de ordine, care ne asigurau vizibilitatea: le-am spus alor mei că, dacă nu dansăm, e momentul să o ştergem, ceea ce, mobilizându-l pe Abdul, am şi făcut, fără să fie uşor.

Am fost extraşi de oamenii de ordine şi conduşi, mai întâi, la scenă, unde am fost poftit să urc: Importanta delegaţie a Bulgariei ne-a onorat cu prezenţa sa! A României, zic timid. A României, zice şi organizatorul la microfon, de bubuiau boxele de pe stadion! Şi Excelenţa Sa, domnul ambasador o să ne adreseze câteva cuvinte! Eu, deja agasat de atâta simpatie, voiam să le spun vreo două vorbe, dar mi-am păstrat cumpătul şi am zis lucruri bine simţite, despre prietenia dintre popoarele guinean, senegalez şi român, m-am pozat cu toată trupa, inclusiv două dansatoare cu virtuţi de contorsioniste, de la baza scenei, apoi am fost şi eu dus la maşină, mai mult pe sus, prin înghesuiala teribilă.
- Mâine vin pe la ambasadă să cer o viză de Europa, mi-a spus discret organizatorul, la despărţire, după ce i-am mulţumit pentru ospitalitate. Întrucât n-a ajuns, nădăjduiesc că s-a dus la cea a Bulgariei, sau că a dat peste Abdul, care i-a explicat cum stă daravela cu vizele, că, dacă se putea, lua el primul.

P.S.: Abdul a reuşit să fugă la Paris, la vreun an după asta. Cu R.D. l-am rememorat zilele trecute, era un personaj, inclusiv în povestea de mai sus!.. Am şi acum casetele cu muzica trupelor care au cântat în seara aceea, este extrem de agreabilă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer