Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

M-am săturat de Bucureşti. Vreau la Bucureşti (RadioTxt)


Bogdan Ghiu

10.06.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Există, în momentul de faţă, în întreaga lume, o intensă dezbatere pe marginea noţiunii de "spaţiu public", a generării şi a re-generării lui. Şi aceasta deoarece, pretutindeni în lume, spaţiul public este afectat, a fost distrus, privatizat, monopolizat fie de către puterea politică, prin monumentele şi prin ceremoniile ei auto-celebrante, fie, mai nou, de către puterea economică, ca simplu spaţiu de reclamă, fiind transformat, în mod abuziv, în spaţii comerciale.
 
Or, pentru orice democraţie veritabilă şi pentru orice comunitate viabilă, spaţiul public este o noţiune centrală, vitală. Şi, în plus, una extrem de concretă, fizică în alcătuirea oraşelor noastre. Spaţiul public este suportul cel mai imediat de manifestare al sferei publice, care constituie inima oricărei comunităţi democratice: spaţiu de expunere unii la alţii, de inter-vizibilitate şi de inter-audibilitate, de "teatralizare" de sine a societăţii, spaţiu de comunicare şi de întîlnire, de dialog, de dezbatere şi, la nevoie, chiar de confruntare. Spaţiul public întrupează paradoxul deschiderii interioare, al deschiderii spre alteritate dinăuntrul societăţii. Iar comandamentul căruia trebuie să-i răspundă orice spaţiu public veritabil este că el trebuie să rămînă în permanenţă liber, deschis, neadjudecat, practicabil în comun şi accesibil tuturor. Spaţiul public este mediul de universalitate aflat cel mai la îndemînă. Iar el se manifestă prin excelenţă în oraşe, în spaţiul urban. Întrebarea care se pune este, deci, următoarea: cît de public (mai) este spaţiul urban? Cum poate fi restaurat, regenerat, deci produs spaţiul public urban?
 
*
 
Orice oraş, deci şi Bucureştiul, este în sine, cu anticipaţie, dintotdeauna, o formă globală, o formă de globalizare. Oraşele, fenomenul urban n-a aşteptat ceea ce se numeşte globalizare, ci au reprezentat, alături de imperii, o formă de globalizare.
 
Oraşul, deci şi Bucureştiul, trebuie privit ca un fenomen global, ca un fenomen de globalizare. Cu atît mai mult în momentul de faţă, cînd globalizarea a devenit un fenomen de sine stătător. Deci, metodologic, dacă pot spune aşa, unde ar putea fi analizată, în chiar inima şi esenţa ei, globalizarea actuală dacă nu tocmai în oraşe, în marile oraşe ale planetei? Oraşele sînt centrele, inimile pulsatile ale globalizării. Mai nou, aşa cum vom vedea cu altă ocazie, se vorbeşte, în acest sens, de Oraşe Globale.
 
Dar ce înseamnă în oraş global? Care sînt temele, criteriile în funcţie de care ar trebui să analizăm globalizarea şi fenomenul ultraconsistent al globalităţii urbane? Poate fi şi Bucureştiul analizat ca oraş global?
 
"Supratema" dezbaterilor urbanistice actuale o constituie construirea oraşelor durabile, domeniu în care campioană şi pionieră este, trebuie s-o spunem, Europa. Nu America, nici "noua Americă", "noile Americi" care sînt, pentru unii, China şi India. Europa este, în continuare, tărîmul civilizaţiei, inclusiv în ceea ce priveşte civilizaţia durabilă a viitorului. Să fim mîndri că sîntem europeni, şi să ne conformăm acestei poziţii geografice cu pretenţii.
 
Un oraş global, o metropolă contemporană cu adevărat modernă, actual, prezent, nu trecut civilizată, nu se defineşte, aşadar, neapărat, prin dimensiuni, prin mărime, ci prin gradul de dezvoltare durabilă. Nu dimensiunile califică, azi, o metropolă, nu întinderea, "extensiunea", cum ar spune filosofii, ci intensiunea, concentrarea care nu face viaţa imposibilă, complexitatea care nu se opune vieţii. Asta înseamnă, de fapt, oraş global.
 
*
 
Departe de a fi un oraş durabil dezvoltat, Bucureştiul este un oraş precar, un oraş al precarităţii generalizate, întreţinute, cultivate. Un paradoxal oraş ai precarităţii durabile, al precarităţii "sustenabile", "sustenabilizate".
 
Mă joc eu cu cuvintele, dar nu-mi vine să rîd. Bucureştiul este un oraş al sălbăticiei, al non-civilizaţiei şi al ilegalităţii întreţinute. Un oraş care se dezvoltă haotic şi rapace. Un oraş lăsat în voia lui însuşi, pe care nimeni nu-l apară, nu-l protejează.
 
De fapt, nu. Bucureştiul este un oraş lăsat în voia cîtorva, şi în care sînt încurajate - dat fiind că nu sînt pedepsite - comportamente abuzive, anti-comunitare, anti-sociale dintre cele mai banale şi mai curente.
 
M-am săturat de maşinile parcate cu totul de-a latul trotuarelor. M-am săturat de obsesia de parveniţi a bucureştenilor pentru maşinile cît mai mai mari, de neamuri proaste.
 
M-am săturat de uruitul nocturn al frînelor şi al motocicletelor.
 
M-am săturat de acest Bucureşti. Vreau la Bucureşti. Vreau să ne putem exprima şi să fim ascultaţi democratic.
 
În Bucureşti mă simt ignorat, ba chiar tolerat: "dacă nu-ţi place, pleacă!", parcă mi se spune tot timpul, la tot pasul.
 
Da, vreau să plec. Aş pleca la Bucureşti. Dar nu ştiu dacă un oraş cu acest nume chiar există sau doar l-am visat eu, şi alţii cîţiva. Dar dacă sîntem mai mulţi care am visat acelaşi lucru, poate că am putea, ba chiar ar trebui să ne apucăm să îl realizăm. Bucureştiul este încă o utopie. Ceea ce înseamnă că există deja, dar doar pe pragul, în buza fiinţei, neîndrăznind parcă să păşească în fiinţă. Locuim într-o utopie, într-un oraş visat, din care repede însă, imediat, zi de zi, sîntem, ca la armată parcă, treziţi.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer