Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Misterul supravieţuitorului şi povestea ca evadare (o întrebare pentru Ruxandra Cesereanu)


Bogdan Ghiu

17.06.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vineri, 1 iunie 2018, în cadrul după-amiezii speciale care i-a fost dedicată cu ocazia întîlnirii de trei zile cu tema "Literatura în vremurile propagandei" organizată la Sighişoara de PEN România, scriitoarea şi cercetătoarea Ruxandra Cesereanu şi-a prezentat, între altele, cartea Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX (Polirom, 2016), pentru care a primit Premiul PEN.

Reamintind faptul că, aşa cum indică şi titlul, prin această carte a vrut ea însăşi să evadeze din studierea ororilor totalitare ale secolului al XX-lea cărora le-a dedicat mulţi ani de studiu şi cîteva cărţi remarcabile şi remarcate (Panopticum. Tortura politică în secolul XX, 2001; Gulagul în conştiinţa românească, 1998 şi 2005), "întorcînd mănuşa", dacă se poate spune aşa, adică studiind oroarea şi din perspectiva înfruntării ei pozitive, nu doar ca pe o fatalitate ineluctabilă, Ruxandra Cesereanu a ţinut să remarce un fapt: că evadaţii din sistemele represive ale secolului al XX-lea (un Ion Ioanid, de pildă) sînt şi nişte extraordinari "povestaşi", cu o poftă narativă de nestăpînit.

Şi mi-am dat, atunci, seama, ascultînd-o pe Ruxandra, că este normal să fie aşa, şi că se poate întocmi aproape o tipologie a scăpaţilor - într-un fel sau altul - din închisori politice, adică din lagăre şi gulaguri.

Ce vreau să spun - şi ce-am vrut să-i spun chiar atunci, pe loc, Ruxandrei, dar n-am mai apucat, aşa că îi scriu aici - este că este normal ca evadaţii să fie mari "povestaşi", căci, atunci cînd îţi plănuieşti evadarea - mai întîi evadezi (proiectul de a evada), apoi, concret, aplicat, cum să evadezi (planul de evadare) -, nu faci altceva decît să-ţi pre-povesteşti evadarea, să ţi-o desfăşori narativ prin faţa ochilor minţii. Orice plan, deci şi unul de evadare, este o poveste, o povestire anticipată (în situaţiile cu pricina, aproape un SF), pe care autorul-erou începe prin a şi-o spune lui însuşi, pentru a o putea controla, evalua în calitate de (auto-)receptor. Este prin urmare absolut firesc ca evadaţii să fie mari firi narative, epice. Orice evadare începe prin a fi un roman, o poveste, şi sfîrşeşte prin a fi un roman, o poveste - nu neapărat aceleaşi, dar tocmai asta face marea proză. Dar trama narativă, cum spun criticii, există deja ca plan, fiind "umplută", "scrisă" epic de acţiunea şi făptuirea însăşi.

Repet, ca să închei acest stadiu: evadaţii, prin simplul fapt de a formula o intenţie, un proiect şi un plan de evadare, sînt deja autori narativi, povestitori, "povestaşi" - şi eroi ai propriilor epopei: autori-eroi. Şi am putea deriva de aici chiar o mică teorie asupra prozei narative, asupra relaţiei autor-erou, erou-autor. Sintetizînd (mai curînd etic decît epic), voi spune: doar ca erou poţi deveni autor, cele două sînt una, doar raportarea eroică, curajoasă, pozitivă, combativă, te transformă în autor, al propriei poveşti, al propriei vieţi, al propriei subiectivităţi; a deveni autor este rezultatul unei operaţii de eroism. Doar eroul e autor, iar a fi autor presupune eroism: asumarea propriei vieţi, a propriei subiectivităţi ca poveste, dar ca poveste de luptă, ca epopee. A lua realitatea dată ca material de (pre)lucrat, ca materie amorfă, dar plină de posibilităţi şi latenţe. Etc.

Ei bine, acesta ar fi tipul eroico-narativ. Dar mai există cel puţin două tipuri, sau un tip cu două "subtipuri". Şi abia acest tip constituie majoritatea şi norma; eroii epici, evadaţii-povestaşi, constituie mai degrabă, aşa cum constata şi Ruxandra Cesereanu, excepţia, oricum o minoritate.

Căci aşa cum ştie oricine va fi citit mărturii din lagărele şi gulagurile secolului al XX-lea, cei mai mulţi supravieţuitori, care, altfel spus, au scăpat, dar fără să evadeze, fie, cei mai mulţi, tac, nu spun nimic, sînt rezervaţi, abulici chiar, fie, atunci cînd vorbesc, o fac calm, măsurat, slab, ne-pasional, în termeni oarecare, neutri, impersonali, ca şi cum ar relata nişte ştiri care nu sînt despre ei înşişi, ci despre alţii. Deci, ori tăcere, ori impersonalitate (depersonalizare) a relatării - spre mare nedumerire, pînă la scandalizare, a martorilor, a "publicului".

Căci dacă eroii narativi ai propriilor evadări nu au putut să nu se proiecteze epic, să nu se pre-constituie pe ei înşişi ca eroi, devenind în felul acesta, autori, persoane întîi, în cazul supravieţuitorilor, al celor scăpaţi, rămaşi, este normal ca tăcerea şi relatarea impersonală - sau, uneori, moralizatoare - să le fie semn distinctiv, deoarece pecetea lor o constituie, tocmai, non-eroizarea şi (deci) an-auctorialitatea (ne-construirea de sine ca autor-erou al propriei vieţi, subiectivarea vieţii, însuşirea ei: "viaţa mea", "propria mea viaţă", care nu e, tocmai, dată, ci trebuie construită - aşa cum vom vedea): pasivitate, receptivitate "vinovate", din care rezultă tăcerea sau impersonalitatea de-personalizării.

Şi nu e nicio acuză aici, căci tocmai de aceea eroii-povestaşi sînt atît de puţini, iar noi, ceştilalţi, victimele "pasive" şi impersonale, atît de mulţi - majoritatea, însăşi specia umană!

Pentru a-mi ilustra rapid spusele, vă propun să ne gîndim la cum îl descrie Marguerite Duras, în Durerea (pe care am tradus-o, cîndva, la editura Trei), pe iubitul ei, Robert Antelme, întors sleit, epuizat şi mut dintr-un lagăr de exterminare nazist, dar care a reuşit să-şi "sublimeze", pînă la urmă, în 1947, experienţa într-o mărturie remarcabilă tocmai prin non-egoitatea, prin impersonalitatea, prin de-personalizarea, prin "tăcerea" inclusă a tonului (proză "obiectivă", autor separat de erou), L'Espèce humaine (Specia umană), care ar trebui, fireşte, tradusă.

În sfîrşit, din romanul Satul neamţului, sau jurnalul fraţilor Schiller, al lui Boualem Sansal (autorul fabulosului roman 2084. Sfîrşitul lumii, încununat cu Marele Premiu al Academiei Franceze, apărut la editura Humanitas), pe care l-am tradus şi care stă să apară la aceeaşi editură, nu avea cum să nu-mi rămînă înfiptă în minte şi să nu mă pună, moral, estetic, ontologic, epistemologic, cum vreţi, pe gînduri, furia şi revolta personajului narator (şi scriitor) care, la un moment dat, în cursul devenirii lui decalate, prin lectură şi scris, strigă:
"Şi eu am mintea plină de mistere. Există unul care mă torturează, mă gîndesc în permanenţă la el, este misterul supravieţuitorului, al celui care a scăpat. Dumnezeule, cum să mai trăieşti după lagăr? Există o viaţă după Auschwitz? Dintre toate mărturiile pe care le-am citit, mai ales cele care fuseseră culese la cald, dacă pot spune aşa, în momentul eliberării din lagăre şi în timpul celor dintîi procese intentate criminalilor, nu există nici una care să exprime ură, mînie, care să ceară răzbunare. N-am înţeles cum aşa ceva e posibil şi nu înţeleg nici acum. E un mister pentru mine. Acele femei şi acei bărbaţi nu făceau decît să povestească, răspundeau calm, timid, la întrebările anchetatorilor şi ale judecătorilor. «Mă numesc X, am ajuns în lagăr în ziua cutare, luna cutare, anul cutare... am fost repartizat la atelierul de confecţii... da, ştiam că erau gazaţi deţinuţi... da, am fost bătut de kapo... da, am asistat la pedepse... într-o zi am fost adunaţi ca să asistăm la executarea a cinci deţinuţi acuzaţi că furaseră un cupon de pînză... în altă zi, colegul nostru Y s-a aruncat în gardul electrificat, ne-au snopit în bătaie că nu l-am oprit... Voia să se sinucidă, îl înţelegeam». Dar dumneavoastră? «O, eu am avut noroc, am fost repartizată la Canada». Spuneţi-ne ce înseamnă Canada. «Era un imens atelier aflat în afara Lager-ului, în care erau triate efectele personale ale noilor deţinuţi, puneam banii într-o parte, bijuteriile în alta, iar din hainele triate făceam nişte baloţi pe care camioanele le transportau la gară. Era o muncă istovitoare, dar nu din cale afară... pentru cei care trudeau afară, în noroi şi în frig, Canada era paradisul». Am citit şi am recitit cărţile acestor reveniţi de pe lumea cealaltă ajunşi celebri, Charlotte Delbo, Elie Wiesel, Jorge Semprun, Primo Levi, şi nu am găsit nici o vorbă de ură, măcar umbra unei dorinţe de răzbunare ori vreo expresie, oricît de mică, a mîniei. N-au făcut decît să povestească viaţa de zi cu zi cu toate detaliile de care erau în stare, spunînd, cu acea artă numai a lor, ce le-au văzut ochii, ce le-au auzit urechile, ce le-au mirosit nările, ce le-au atins mîinile, oboseala şi suferinţa pe care spinările şi picioarele lor au fost nevoite să le îndure. Au povestit aşa cum o cameră de luat vederi redă nişte imagini şi aşa cum un magnetofon redă nişte sunete. Vorbesc despre călăii lor spunînd: «Cutare, ofiţerul X, a spus asta, a făcut aia, în cutare zi, la ora cutare». Vorbesc despre tovarăşii lor spunînd: «Cutare a spus asta, a făcut aia, într-o dimineaţă s-a dus şi nu l-am mai văzut». De unde această distanţă? Nu înţeleg. Unde este mînia? Unde e ura, unde e chemarea la răzbunare, unde e dorinţa de a călca totul în picioare, de a respinge umanitatea, de a-l nega pe Dumnezeu, de a fugi de tot şi de toate, de a nu mai aştepta nimic? Această experienţă nu poate fi comparată cu nici o alta, tot zgomotul de pe lume nu ar putea să acopere durerea care s-a înălţat din acest loc. Vorbim despre ea aşa, pur şi simplu, ca despre o zi fără lumină care s-ar fi abătut din întîmplare asupra lumii. Vorbim despre Răul absolut şi despre colosalele suferinţe pe care ni le-a pricinuit el. «Kuhn e smintit. Nu-l vede, în cuşeta de alături, pe Beppo, grecul, care are douăzeci de ani şi poimîine va merge la gazare şi ştiind bine asta, stă întins, privind fix becul, fără să mai zică şi fără să se mai gîndeascã la nimic? Nu ştie Kuhn că data viitoare va fi rîndul lui? Nu înţelege Kuhn că azi s-a săvîrşit o infamie, pe care nici o rugăciune adresată cerului, nici o iertare, nici ispăşirea vinovaţilor, în sfîrşit, nimic din ce stă în putinţa omului nu o va putea şterge vreodată? Dacă aş fi Dumnezeu, aş scuipa rugăciunea lui Kuhn.» Asta e toată mînia pe care am găsit-o în cartea lui Primo Levi, Mai este oare acesta un om?. El constată că nimic, nici rugăciunile, nici iertarea, nici ispăşirea nu pot să îndrepte ceva, şi se opreşte acolo. Nu înţeleg. În felul meu, şi eu sînt un supravieţuitor, un scăpat de la exterminare, dar nu găsesc suficiente cuvinte, nu am suficientă forţă ca să îmi strig mînia, ruşinea, ura, şi ştiu că nimic nu va putea să potolească dorinţa de răzbunare pe care o simt în mine. Să descoperi că eşti fiul unui călău e mai rău decît să fi fost călău tu însuţi..."

Cu precizarea că Mai este oare acesta un om, marea carte, "incriminată" aici, a lui Primo Levi, tocmai a fost reeditată (bravo!) la editura Art, n-aş vrea să mai adaug acestui "mister al supravieţuitorului" decît neliniştitoarea întrebare, care nu are cum să nu decurgă din citatul imediat precedent: să constea oare eroismul pur, epopeic, epic şi creator de poveste, tocmai în evadare? Să existe, altfel spus, etico-plastic, bildungsromane sculpturale, ale edificării subiectivităţii prin extragere şi sustragere din întreguri şi to(r)turi (din tortura întregului), şi, pe de altă parte, edificări de sine modelatoare, prin adăugări succesive pe un "schelet" - şi perspective asupra ontologiei personalităţii umane derivate din această tipologie?

Nu ştiu (sau nu spun aici). Dar îi transmit întrebarea, mai departe, şi tot ca posibilitate de evadare (prin comparativism, speculaţie, generalizare, teorie) la loc Ruxandrei Cesereanu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer