Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Călătoria mea cu Charlie


Mark Lowery, traducere de Bogdan Voiculescu

13.06.2018
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mark Lowery
Călătoria mea cu Charlie
Editura Pandora M, 2018

Traducere din limba engleză de Bogdan Voiculescu


***
Intro

Mark Lowery a crescut în Preston, dar acum locuieşte lângă Cambridge cu familia sa şi este profesor de şcoală primară. Pe vremuri făcea mult sport - alerga, mergea cu bicicleta, înota citea, dar acum preferă să stea acasă, să schimbe scutece şi să-i distreze pe cei trei copii mici ai săi. În timpul rămas încă mai caută o prăjitură care să nu-i placă.

Mark Lowery deţine un Master în Literatură pentru Copii. Primele două cărţi ale sale - Socks Are Not Enough şi Pants are Everything au fost nominalizate la Roald Dahl Funny Prize. Este şi autorul seriei Roman Garstang (The Jam Doughnut that Ruined my Life, The Chicken Nugget Ambush, Attack of the Woolly Jumper, The Great Caravan Catastrophe).
*
Martin are 13 ani şi împreună cu fratele său mai mic, Charlie, porneşte într-o călătorie absolut specială. Vor traversa Marea Britanie, un drum de exact 678 de kilometri din Preston până în vârful peninsulei Cornwall, unde îi aşteaptă un delfin într-un port.

Martin ţine foarte mult la Charlie, care este un băiat neobişnuit. E unul dintr-un milion. S-a născut prematur şi e un miracol că a supravieţuit. Şi la cât este de neastâmpărat, îşi ţine mereu fratele în alertă. Martin se străduieşte să fie un frate bun, dar e greu când în Cornwall îi aşteaptă ceva copleşitor...

"Un roman minunat, amuzant şi trist deopotrivă... o poveste înduioşătoare despre bunătate şi pierdere." (The Sunday Times)

Fragment

DELFIN SĂRIND
Viaţa ta e un delfin sărind
Ţâşnind din
Negru,
Neant
În soarele scânteietor.
Răsucindu-se,
Întorcându-se,
Încordându-se
În orice sens
Alegi.
Şi împrăştiind
O infinitate şi una
De stropi mărunţi de apă,
Fiecare ţinând scurt în sine
O vagă şi măruntă oglindire
A fiinţei tale.
Tu eşti un delfin sărind.
O întrupare minunată
A ceea ce înseamnă
Să fii viu.

de Martin Tompkins, 13 ani
 
***
ETAPA 1
DE PE STR. PLUNGINGTON NR. 886 PÂNĂ LA GARA PRESTON
VIA MAGAZINUL SUPERNEWS AL LUI FARUK
DISTANŢA: 2,5 KILOMETRI
PE JOS

Biscuiţi şi burice

Fratele meu mai mic, Charlie, stă cu picioarele încrucişate pe podeaua magazinului de la colţ şi fredonează cu ochii închişi. Face des chestia asta.
- Haide, îi spun eu, înghiontindu-l prieteneşte cu vechiul şi jerpelitul meu pantof Reebok. Trebuie să prindem trenul.

Charlie se şterge cu mâneca la nas.
- Mai lasă-mă o clipă, Marty, răspunde el. Tocmai îmi încărcam laserul din buric.
Şi spune des chestia asta.

Fratele meu, Charlie, nu are laser în buric. Ştiu sigur. Nu că l-aş fi studiat cu atenţie vreodată. Dar, după ce împarţi cu fratele tău, timp de zece ani, un dormitor înghesuit, ajungi să-i cunoşti destul de bine întregul trup, fie că vrei, fie că nu.

Charlie nu e un copil obişnuit. E unul dintr-un milion. De fapt, e unul dintr-un Charlilion. Că veni vorba, Charlilionul e un număr inventat de el, egal cu infinitate plus unu. Am încercat să-i explic că nu există infinitate plus unu. Infinitatea merge la infinit. Charlie a zis că sunt un cap-de-banană. Când are chef, se poartă foarte copilăreşte.

Uneori, la clubul de poezie de la şcoală, domnul Hendrix ne pune să jucăm un joc pentru încălzire. Trebuie să vorbeşti pe o anumită temă timp de treizeci de secunde, fără să te opreşti sau să repeţi ce ai zis deja. Asta aş spune despre Charlie:
"Vede prost cu un ochi, are un cap imens, sforăie ca un hipopotam, se îmbolnăveşte des, are gusturi ciudate la mâncare şi o memorie oribilă, e mereu fără suflare din cauza astmului, firav şi impertinent, nu e în stare să facă nimic de unul singur şi nici să se concentreze mai mult de două secunde, cu mintea pe dos şi nu pricepe ce este pericolul. Prietenul meu cel mai bun din absolut toată lumea."

Aici ar trebui să mă opresc. Dacă ai vrea, ai putea vorbi despre Charlie un Charlilion de secunde şi tot ar mai rămâne alte lucruri de spus.
- Ce biscuiţi vrei? îl întreb.

Domnul Faruk ne urmăreşte atent din spatele tejghelei. De fiecare dată când întorc ochii spre el, e fix acolo, lăsat pe spate ca să poată privi de-a lungul raionului. Îi zâmbesc, dar el se uită la mine în continuare cu faţa lipsită de expresie. Încep să mă neliniştesc.

Charlie îşi potriveşte pe nas ochelarii ca două funduri de borcan şi mijeşte la mine ochiul cu care vede prost. Pe ochiul sănătos are un plasture cu purceluşa Peppa, astfel încât celălalt să se obişnuiască să facă un efort mai mare. Purceluşa Peppa e una dintre emisiunile preferate ale lui Charlie, în ciuda faptului că e cu cel puţin şase ani mai în vârstă decât media telespectatorilor.
- De ce nu putem mânca un biscuit din rucsacul tău?

Strâng rucsacul la piept, pipăind colţurile dure ale cutiei de biscuiţi omni-speciali-rămaşi-de-la-Crăciun pe care am şterpelit-o de acasă. Bineînţeles că Charlie m-a văzut când am furat biscuiţii. El le vede pe toate, chiar dacă ochii lui nu sunt buni de nimic. Poate că nu laser are în buric. Poate că are o cameră de supraveghere.
- Sunt speciali, spun eu. Îi mâncăm când ajungem.
- Unde să ajungem?
- Acolo unde mergem.

Nu vreau să-i spun unde mergem înainte să urcăm în tren. N-aş face decât să-l entuziasmez. Şi, credeţi-mă, numai asta mi-ar lipsi într-o dimineaţă de sâmbătă, la şapte fără un sfert, să se entuziasmeze Charlie! Închipuiţi-vă cum ar fi să îndopaţi un căţeluş cu bomboane albastre Smarties şi cu Fanta de lămâie şi apoi să-l lăsaţi să ţopăie pe o trambulină: aşa e Charlie când e entuziasmat.
- Au mai rămas în cutie roţi din alea de ciocolată? întreabă el.
- Sigur, spun eu.
- Dar ciocolate din alea groase, învelite în folie aurie? Alea sunt preferatele mele. Nouăzeci la sută, ciocolată. Cinci la sută, biscuit.
- Şi ceilalţi cinci la sută? întreb eu, pentru simplul motiv că mereu îmi dă câte un răspuns ciudat.

Charlie fornăie zgomotos.
- Visuri.
V-am zis. Minte sucită.

Hotărăşte să ia un pachet de Jammy Dodgers de pe raft (o alegere excelentă) şi ne ducem să plătim.

Când îmi scot portofelul, las să se vadă pentru o clipă teancul de bancnote de douăzeci de lire, ceea ce este o greşeală. Sprâncenele mari şi stufoase ale domnului Faruk îi ţâşnesc din frunte. Tipul acesta e ca un ogar când vine vorba de bani. Poliţia ar face bine să-l pună să adulmece mărfurile ascunse ale gangsterilor.
- Plecaţi într-o excursie specială? întreabă el, făcând semn spre rucsacul meu.

Încerc să mă gândesc la un răspuns, moment în care intervine Charlie.
- Elveţia, spune el grav. Trebuie să-mi fac upgrade la laserul din buric.

Înainte ca domnul Faruk să răspundă, am şi ieşit în stradă.
- Bravo, şefule, spun eu şi lovesc pumnul cu Charlie.

Cu un singur ochi deschis, îmi adresează un rânjet pişicher şi mijit, apoi pornim împreună spre gară.

Târâşul morsei

Un lucru trebuie să ştie lumea despre Charlie: e un miracol.

S-a născut foarte timpuriu - cam cu cincisprezece săptămâni înainte de termen. Mama şi tata nu m-au lăsat să-l văd cât a stat în spital, pentru că aveam doar trei ani, dar am văzut o poză: un extraterestru roşu, minuscul şi sfrijit, într-un acvariu, având o căciuliţă de lână pe cap şi ochii ca nişte mingi de ping-pong. Din nas îi ieşea un tub, avea fire prinse pe piept şi în jurul lui clipeau luminiţele unor aparate. În colţul pozei apare degetul mare al lui tata, care e aproape la fel de lung ca întregul trup al lui Charlie.

L-au ţinut trei luni în spital, atât de bolnav era. A trebuit să respire un aparat pentru el, pentru că plămânii lui erau o pereche de bureţi umezi şi inutili. Inima i-a tot cedat şi a avut nevoie de patru operaţii de urgenţă. Şi, după toate astea, a căpătat o infecţie foarte gravă de la unul dintre tuburile respiratorii. De câteva ori le-au spus medicii mamei şi tatei să intre la el şi să-şi ia rămas-bun, pentru că "s-ar putea întâmpla în noaptea asta".

Mi se face rău când mă gândesc cât de aproape a fost de... ştiţi voi...

Dar a luptat, şi a luptat şi, cumva, a supravieţuit. Medicilor li s-a părut atât de incredibil, încât Charlie a apărut chiar şi în ziare. Avem şi acum tăieturile, înrămate, pe poliţa de deasupra căminului: "Faceţi cunoştinţă cu Charlie, copilul minune", "Luptătorul Charlie, înviat din morţi", "Viu şi sănătos tun".

Ziua în care a venit în sfârşit acasă a devenit una dintre amintirile mele cele mai timpurii. Mi-l amintesc pe tata ţinându-mă pe mine pe un genunchi şi pe Charlie în curbura braţului.
- Fă cunoştinţă cu frăţiorul tău, barosane, a spus el cu o voce tremurândă şi cu cearcăne vinete în jurul ochilor. Va trebui să-i porţi de grijă.

Şi aş zice că asta fac dintotdeauna: l-am ţinut de mână când traversam strada; i-am tăiat mâncarea în bucăţele şi i-am legat şireturile, pentru că el era foarte stângaci; am avut grijă să-şi facă bine geanta dimineaţa, pentru că mereu uita lucrurile de care avea nevoie; am muşcat petele de pe merele lui, pentru că are o problemă ciudată cu ele; l-am învăţat să arunce şi să prindă mingea, deşi nu se pricepe deloc; am aşteptat lângă el la milioanele de programări şi consultaţii ale lui de la spital.

Acum câţiva ani, mama mi-a zis că sunt cel mai bun frate mai mare din lume. A fost drăguţ din partea ei că mi-a spus asta, însă eu nu aşa privesc problema. Charlie e un copil foarte haios, dar uneori e ca un pisoi rătăcit - trece prin viaţă împiedicat şi derutat, fără să-şi dea seama ce se petrece în jur. N-aş zice că sunt o persoană bună la inimă sau mai ştiu eu ce. Pur şi simplu trebuie să-l ajut.

Însă Charlie nu acceptă întotdeauna să-l ajut. Îi place să se descurce în felul său. Mama zice că e un spirit liber, dar eu aş spune mai degrabă că e un ţicnit. În sensul cel mai bun al cuvântului, desigur.

Chiar şi când era copil mic se purta aşa. I-a trebuit o veşnicie să înveţe să meargă, dar nu s-a lăsat niciodată descurajat. Obişnuia să se târască într-un stil ciudat, împleticit - tata îi zicea "târâşul morsei" - şi se deplasa cu o viteză surprinzătoare. Odată, când avea aproape doi ani, mama l-a pus în ţarcul de voiaj (supranumit "Cuşca", pentru că era singura cale de a-l face să stea locului) şi a urcat la etaj cu treburi.

Când s-a întors, după zece minute, Charlie dispăruse. Uşa de la intrare era deschisă. Mama a crezut că fusese răpit şi a fugit afară cuprinsă de o spaimă oarbă. Şi acolo l-a găsit, traversa strada, târându-se ca o morsă, în timp ce în jurul lui maşinile frânau violent şi virau ca să-l ocolească.

Încercând apoi să lămurească ce se întâmplase, mama s-a gândit că Charlie se plictisise atât de tare, încât rupsese cu dinţii cusătura pânzei din plastic a peretelui pătuţului. Apoi trăsese în lături cele două părţi, ca să facă o gaură pentru evadare, traversase camera de zi, târându-se ca morsa, reuşise cumva să deschidă uşa şi o luase la goană.

S-a mai întâmplat ca într-o zi, când avea patru ani, să hotărască că nu-i plăceau propriile sprâncene. A spus că-l băgau în sperieţi. Prin urmare, şi le-a ras cu totul, folosindu-se de aparatul tatei. Tipic pentru Charlie. Am găsit sânge peste tot. Iar el arăta ca şi când fusese atacat cu un decojitor de cartofi.

Ca să nu mai zic de întâmplarea în care a jucat rolul hangiului în piesa de teatru pusă în scenă la şcoală, despre naşterea Domnului. Avea o singură replică de memorat: "Îmi pare rău. Nu e loc la han". Dar vorbim despre Charlie. După ce le-a spus Mariei şi lui Iosif că pot înnopta în apartamentul nupţial (cine ştie unde auzise el de aşa ceva?) şi că asinul va primi şi el o cameră, L-a smuls pe Prunc de sub fusta Mariei, L-a ridicat, ţinându-L de gleznă, şi a vestit: "Priviţi! Regele Ideilor!" În înregistrarea video, aproape că se aude cum învăţătoarea îşi pune mâinile în cap şi spune: "Regele Iudeilor! Şi pune-L la loc, asta se întâmplă a doua zi."

Băieţi invizibili

După ce ieşim de la magazinul lui Faruk, grăbim pasul de-a lungul străzii Plungington, înspre gară. Încă e extrem de devreme, aşa că aerul de sfârşit de septembrie e răcoros şi nu sunt mulţi oameni în jur - câţiva patroni de magazin şi de cafenele îşi ridică storurile şi îşi întorc semnele cu Deschis; câţiva studenţi merg împleticindu-se spre casă, după noaptea trecută.

Mă străduiesc să nu mă uit la niciunul dintre ei. Mă aştept să ne oprească cineva şi să ne întrebe ce căutăm aici la ora asta sau dacă părinţii noştri ştiu unde suntem, sau să sune la poliţie. Dar mi se pare că nimeni nu ne bagă în seamă. Toţi se gândesc la vieţile lor. Suntem invizibili. E un lucru bun. Trebuie să ajungem la gară şi să urcăm în tren fără ca mama şi tata să-şi dea seama că am plecat. Dacă ar afla ce am de gând să fac, şi-ar ieşi cu totul din minţi. Sunt incredibil de preocupaţi să-l protejeze pe Charlie. Nici măcar nu-l lasă afară cu trotineta decât dacă iese cu o gardă de corp armată şi cu toată gama de injecţii făcute.

Mergând, încep să mă relaxez cât de cât. Cu fiecare pas suntem mai în siguranţă. Trebuie doar să ne luăm biletele şi să pornim. Dacă împarţi lucrurile în etape mici, nu mai par atât de înspăimântătoare.
- Vrei un Jammy Dodger? întreabă Charlie, întinzându-mi pachetul.

Iau un biscuit şi ciocnim, ca şi cum biscuiţii ar fi pahare de vin.
- Micul dejun al campionilor, spun eu.

O scurtă vreme mergem umăr la umăr, ronţăind biscuiţii, fără să ne spunem nimic. Se întâmplă rar să fie tăcere când îl ai pe Charlie în preajmă şi niciodată nu durează mult.
- Încă nu mi-ai zis unde mergem, spune el.

A găsit un băţ şi-l loveşte de nişte grilaje din dreptul unei biserici.
- Într-un loc fain, promit, spun eu, dar e încă prea devreme să-i zic. Ce zici să te verific la tabla înmulţirii? încerc eu să schimb subiectul.

Mereu încerc să-l ajut cu temele. Îi e greu la şcoală, pentru că nu se poate concentra şi e cam hiperactiv. Mama spune că e o trăsătură comună copiilor născuţi prematur. Mereu se ceartă cu profesorii pe tema asta, pentru că nu se poate aştepta din partea lui să înveţe ca toţi ceilalţi, nu? Şi, dacă l-ar lăsa să-şi exerseze imaginaţia, în loc să se străduiască să-i umple bietul căpşor cu informaţii inutile, poate că ar avea o şansă să reuşească în viaţă.

Mama se supără uşor când vine vorba de Charlie. Şi cam are dreptate - lumea are impresia că e tare de cap, dar în anumite privinţe e megadeştept. Numai că creierul lui e organizat altfel, asta-i tot.

Cu toate astea, profesorii au şi ei dreptate. Când era în clasa a treia, a adus acasă o scrisoare în care scria: "Charlie nu a completat testul de ortografie de astăzi, pentru că se prefăcea că e ţestoasă". Povestea i-a părut hilară lui tata, care a lipit scrisoarea pe frigider.
- Tabla înmulţirii? Sâmbătă? spune Charlie, azvârlind băţul de pământ, cu mânecile largi ale puloverului lui zburând împrejur. Cruzime faţă de copii!
O să sun la RSPCA (Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals / Societatea Regală pentru Prevenţia Cruzimii faţă de Animale - N.t.).
- Ce? întreb eu. La societatea pentru animale?
- Da, răspunde Charlie, ca şi când asta ar fi vrut să zică. O să le spun că ţii un... un porc într-o cutie de pantofi şi că... arunci cu săgeţi de darts în el şi că-l sileşti să fumeze ţigări. O să te bage în închisoare şi eu o să fiu în siguranţă.

Chicotesc.
- Haide! La ce tablă a înmulţirii sunteţi acum?
- La tabla cu unu, spune Charlie imediat. Unu ori unu face unu. Doi ori unu face d...
- Prostii! îl întrerup eu, împungându-l prieteneşte în braţ. Nimeni nu învaţă tabla cu unu. Hai s-o facem pe cea cu opt. Unu ori opt face opt. Doi ori opt face...?

Charlie priveşte în zare şi se scarpină în creştet.
- Ăăă... paişpe?
- Mai încearcă.
- Doişpe... nu, şaptişpe.
- N-are cum să facă şaptişpe, oftez eu, pentru că oricât m-aş strădui să am răbdare cu el, eu mă pricep la matematică şi uneori e foarte frustrant când lucrez cu el. Am mai vorbit despre asta. Şaptişpe n-apare în nicio tablă. E număr prim.

Aici am greşit. Charlie începe numaidecât să vorbească despre altceva.
- Număr prim? Ca un fel de prim-ministru? spune el şi, înainte să apuc să răspund, începe: Dacă eu aş fi prim-ministru, i-aş obliga pe toţi să poarte jobene.

Ajungem la un semafor roşu şi apăs butonul.
- Poftim? De ce? întreb eu, în timp ce creierul meu se chinuie să-i ajungă din urmă discursul.
- Pentru că-mi plac. În plus, aşa aş fi mai înalt ca toţi ceilalţi.
- Dar şi ceilalţi ar purta jobene.

Charlie se gândeşte o clipă.
- Da. Dar numai prim-ministrul ar avea voie să poarte pantofi cu toc înalt.
- In-credibil, spun eu, umflându-mi obrajii şi apăsând butonul din nou.

Fără să mă prevină, Charlie păşeşte înainte, în stradă, deşi pe semafor abia a apărut omuleţul roşu. Îl trag înapoi cu câteva clipe înainte ca o maşină să vuiască prin faţa noastră. Din fericire, mă aştept mereu ca Charlie să facă chestii de genul ăsta.
- Ai grijă!

Nu pricepe nicicum ce e ăla pericol.
- Marty, spune el, schimbând iarăşi subiectul, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, de ce a trebuit să plecăm fără să le spunem mamei şi tatei?

Îmi muşc buza. Ştiam că avea să pună întrebarea asta mai devreme sau mai târziu, aşa că am pregătit deja un răspuns.
- N-am vrut să-i trezesc. Tata a venit de la serviciu abia după doişpe noaptea.

Charlie se încruntă.
- Eşti sigur că avem voie să ieşim atât de devreme?
- Da. Nu-i nicio problemă. Oricum, o să le scriu un mesaj când ajungem în tren.
- Cum o să faci asta? întreabă el fornăind.
- Cu telefonul, evident.
- Dar te-am văzut când ţi-ai ascuns telefonul în sertarul pentru şosete, în timp ce mă îmbrăcam.

Nu răspund, concentrându-mă asupra degetului cu care apăs butonul iar şi iar. V-am zis. Le vede pe toate. Are cameră de supraveghere în buric. Şi, probabil, antene de satelit la sfârcuri.
- De ce ai face aşa ceva, Marty? întreabă el mai departe. Parcă ai vrea să nu ne poată contacta nimeni. Şi, dacă trebuie neapărat să ascunzi ceva, ai face bine ca apoi să închizi sertarul, să ştii.

Apare omuleţul verde şi trag de Charlie, să traversăm strada.
- Mai ia un Jammy Dodger, bombăn eu.

Trebuie să fiu calm şi optimist, aşa că, pe restul drumului prin oraş, încerc să născocesc în gând o poezie.

VIAŢA E UNA

O poezie haiku

Viaţa e una
Deci de ce să nu mănânci
Biscuiţi în zori?

de Martin Tompkins, 13 ani
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer