Străzi din Bucureşti şi numele lor - Personalităţi din arhitectură şi artă

Acest volum continuă seria Străzi din Bucureşti şi numele lor, dedicată străzilor cu nume de persoane, apărută în colecţia Planeta Bucureşti. Primul volum s-a intitulat Nume de aviatori şi a apărut în toamna lui 2013. A fost urmat de volumul II, Nume de militari şi eroi, în mai 2014, de volumul III, Personalităţi ale Bisericii. Medici şi farmacişti, în toamna lui 2014, şi de volumul IV, Domnitori şi dregători, în toamna lui 2015..

În volume, la fiecare denumire istoricul de arteră este urmat de informaţii biografice despre persoana care dă numele actual al străzii. Sunt prezentate toate schimbările de nume începând cu primul nume cunoscut, precum şi legătura între biografia persoanei şi evoluţia numelui străzii. Istoricul de arteră şi motivarea schimbării numelui, când există, sunt prezentate conform documentelor-sursă (decizie, hotărâre, decret ş.a.), păstrându-se formularea originală, inclusiv omisiuni ale textului, nepotriviri etc., acestea fiind corectate în partea cu informaţii biografice.

Pentru realizarea lucrării autorul a cercetat documente aflate, în principal, la Arhivele Naţionale şi la Primăria Municipiului Bucureşti, dar şi în alte locuri. A consultat cărţi, articole, hărţi şi planuri ale oraşului, albume, a cules informaţii de la urmaşi ai celor care au dat numele lor unor străzi din Bucureşti. Toate afirmaţiile inedite indică sursa de unde provin. Bibliografia generală este indicată în volumul I, iar în celelalte volume, după capitolul corespunzător unei categorii de persoane, există o bibliografie specifică.

În secolul al XVIII-lea şi în prima parte a secolului al XIX-lea, ţările române au fost aproape mereu teatrul de operaţiuni al războaielor între imperiile Otoman, Rus şi Austriac. La acestea s-au adăugat răzmeriţe şi catastrofe naturale: cutremure, incendii şi inundaţii; toate au determinat efemeritatea construcţiilor religioase şi laice. Puţine biserici, mănăstiri şi palate s-au păstrat în aceste condiţii. La fel sunt şi informaţiile despre cei care au ridicat şi au decorat lăcaşurile religioase şi construcţiile civile (case boiereşti, palate) până la începutul secolului al XIX-lea. Numele lui Dragoş^[1], fiul lui Coman, al unor meşteri din vremea lui Constantin Brâncoveanu: vătaful de zidari Manole, pietrarul Vucaşin Caragea, lemnarul Istrate, zugravul de biserici şi pictorul de icoane Pârvu Mutu (1657-1735), zugravul de biserici Constantinos sau al pietrarului Lupu Sărăţan^[2] sunt excepţii fericite.

Sfârşitul epocii fanariote şi trecerea la domniile pământene au cunoscut primele încercări de modernizare a celor două capitale: Bucureşti şi Iaşi, urmate de cerinţele de "înfrumuseţare" din perioada Regulamentului Organic^[3]. Au apărut în principate "arhitectoni"^[4] germani, austrieci, francezi, dar şi români cu studii în străinătate, mulţi dintre ei absolvenţi ai Academiei de Arte Frumoase^[5] din Paris. Cel mai vechi nume de arhitect cu studii de specialitate, cunoscut la noi, este cel al austriacului Johan Freyvald, care a lucrat la Iaşi şi, din 1815, la Bucureşti. Alături de el au fost Joseph Hartl (c.1780-?) - primul arhitect al Bucureştilor (1831)^[6], Moritz von Ott (c.1785-?), Iacob Melik (c.1817-1885), Michel de Sanejouand (?-1835), Xavier Villacrosse (c.1790-1855). Primul arhitect român modern important este Alexandru Orăscu (1817-1894), cu studii de arhitectură în Germania, urmat de Filip Montoreanu (Montaureau) (1841-?), Nicolae Socol (1820-?) şi Dumitru Berindei (1832-1884).

În timpul domniei lui Carol I (1866-1914), mai ales după proclamarea Regatului României (1881), Bucureştii cunosc o dezvoltare deosebită. Schimbările edilitare şi urbanistice din aceşti ani au fost posibile datorită arhitecţilor români şi străini care au proiectat şi construit edificii publice şi imobile particulare pe vechile sau pe noile artere. Alături de calea Victoriei, bulevardele Carol I, Regina Elisabeta, Pache Protopopescu, Ion C. Brătianu, Lascăr Catargiu şi altele s-au îmbogăţit cu clădiri în diverse stiluri arhitectonice, în funcţie de pregătirea şi inspiraţia creatorilor lor.

  Câţiva dintre arhitecţii care au schimbat faţa oraşului au dat numele lor unor străzi din Bucureşti. În cazul a doi dintre ei (Xavier Villacrosse şi Louis Blanc), străzile respective au legătură cu viaţa şi activitatea lor. Un caz aparte sunt străzile din parcelarea Călăraşi, numită şi a arhitecţilor. Aici, dintr-un total de nouă străzi, în 1931 şase au primit nume de arhitecţi. Desenul original al acestei parcelări este constituit, în principal, din două inele ovale: unul interior, complet, format din patru străzi, altul exterior, incomplet, cu un singur nume (Dimitrie Hârjeu) şi cu străzi de legătură între ele. Atribuirea numelui arh. Gheorghe Sterian unei străzi din această parcelare a fost o decizie neobişnuită, pentru că în 1931 "titularul" era încă în viaţă.

1. Petre Antonescu, arhitect (stradă, alee)

Stradă

* 1899: Şerbănică, între str. Ştefănescu (Tei) (acum str. Oteşani) şi str. Teiului (acum str. Teiul Doamnei); Rondul Bisericii, între str. Teiului şi str. Rădulescu (Tei) (acum str. Nada Florilor).
* 1934, 1941: Dascălul (fostă str. Şerbănică), între str. Ştefănescu Tei şi str. Teiului; Rondul Bisericii, între str. Teiului şi str. Rădulescu Tei.
* 1969: Cosaci (sectorul 2), între str. Cheile Zănoagei şi str. Teiul Doamnei; Rondul Bisericii (sectorul 2), între str. Teiul Doamnei şi str. Nada Florilor.
- 1982.03.09c, PMB-EIC decizia nr. 377: str. Cosaci (sectorul 2) se prelungeşte, incluzând şi str. Rondul Bisericii. Noul traseu este între str. Oteşani şi str. Nada Florilor.
- 1990.12.10p, PMB-AP decizia nr. 1162: Cosaci → Petre Antonescu, arhitect.
* 2001: Petre Antonescu (sectorul 2). Traseu neschimbat.

Alee

* 1969: intrarea Rondul Bisericii (sectorul 2), din str. Rondul Bisericii.
* 1982: intrarea Cosaci (sectorul 2), din str. Cosaci.
- 1990.12.10p, PMB-AP decizia nr. 1162: aleea Cosaci → aleea Petre Antonescu.
* 2001: aleea Petre Antonescu (sectorul 2), din str. Petre Antonescu.

Informaţii biografice

Petre Antonescu (29 iunie 1873, Râmnicu Sărat - 22 aprilie 1965, Bucureşti), arhitect român. A început studii juridice la Facultatea de Drept din Bucureşti, optând în cele din urmă pentru studii de arhitectură (1893-1899) la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Paris, cu profesorii Julien Guadet^[7] şi Edmond Paulin^[8].

Autorul unui număr impresionant de clădiri publice de mari dimensiuni, imobile personale sau de utilitate multiplă. Continuator al stilului neoromânesc creat de Ion Mincu, a cultivat şi stilul eclectic-clasicizant, corespunzător formaţiei sale franceze. Lucrări principale: casa Dinu Lipatti (1902)^[9], palatul Elenei Kretzulescu (1902-1904)^[10], casa din str. Gina Patrichi, nr. 8 (1904, prima locuinţă urbană realizată în stil românesc)^[11], palatul Ministerului Lucrărilor Publice (1906-1912; 1948-1950)^[12], casele Ion I.C. Brătianu (1908-1913)^[13], casa Oprea Soare (1914)^[14], casa Nicolae Malaxa (1916)^[15], clădirea Băncii Marmorosch-Blank (1915-1925)^[16], clădirea Societăţii Politehnice (1925)^[17], imobilul Societăţii de Asigurare Agricola-Fonciera (1928)^[18], noul local al Universităţii din Bucureşti (Facultatea de Drept) (1933-1935)^[19], Arcul de Triumf (1922, 1935-1936), clădirea Institutului de Istorie Nicolae Iorga (1939)^[20] - toate în Bucureşti, precum şi gările fluviale de la Galaţi (1912-1915) şi Giurgiu (1935-1936), catedrala din Galaţi (1906-1917, împreună cu arh. Ştefan Burcuş), Cazinoul (1912-1913) şi Hotelul Palace (1913-1914), ambele în Sinaia, clădirea Şcolii române (Accademia di Romania) din Roma (1928-1933).

Profesor de istoria arhitecturii la Şcoala Superioară de Arhitectură (1900-1931), profesor şi rector la Academia de Arhitectură din Bucureşti (1931-1938). Preşedinte al Societăţii Arhitecţilor (1912, 1919-1921, 1946-1949) şi al Societăţii Arhitecţilor Diplomaţi (1926-1932), membru al Comisiei Monumentelor Istorice (1904-1938), membru al Academiei San Luca din Roma. Premiul de Stat (1952) pentru refacerea şi supraetajarea actualului sediu al Primăriei Municipiului Bucureşti, membru de onoare (1936), membru titular (1945), exclus (1948) şi reprimit ca membru de onoare (1955) al Academiei Române.

A fost înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.

O placă memorială se află pe imobilul din intrarea Victor Eftimiu, nr. 9, unde a locuit între 1938 şi 1965.

2. Apolodor, arhitect

* 1856: (a) uliţa Dudescu, între maidanul Dudescu şi uliţa Sf. Apostoli; (b) uliţa Brâncoveanu, între uliţa Sf. Apostoli şi uliţa Franceză, peste vechiul curs al Dâmboviţei.
* 1871 Ghid: str. Apolodor şi uliţa Brâncoveanu, amândouă în sub. Arhimandritul, culoarea Verde.
* 1885: (a) str. Apolodor, între piaţa Dudescu şi str. Sf. Apostoli; (b) uliţa Brâncoveanu, între str. Sf. Apostoli şi str. Carol (acum str. Franceză).
- 1887.04.21c, ANMB, Tehnic, dosarul 0586T/1899, p. 113: Apolodor + Brâncoveanu (porţiunea dintre str. Sf. Apostoli şi splaiul Independenţei) → Apolodor. În continuare, numele Brâncoveanu a aparţinut numai segmentului de stradă cuprins între splaiul Independenţei şi str. Carol (acum str. Franceză).
* 1934: Apolodor, între str. Vânători şi splaiul Independenţei.
* 1962: Apolodor (raionul N. Bălcescu).
* 1969: Apolodor (sectorul 6), între str. Vânători şi str. Poenaru Bordea.
* 1982: Apolodor (sectorul 5).
* 2001: Apolodor (sectorul 5), între bd. Naţiunile Unite şi str. Poenaru Bordea. Traseu schimbat din cauza restructurării zonei.

Informaţii biografice

Apolodor (Apollodoros) (60, Damasc, Siria - 125/130, Roma, Italia), arhitect şi inginer roman, grec de origine. S-a remarcat prin construcţiile militare şi civile realizate în timpul împăratului Traian (98-117). Este autorul podului peste Dunăre din dreptul cetăţii Drobeta (Turnu Severin), construcţie cu douăzeci de stâlpi de piatră, uniţi prin arce, lung de peste 1100 de metri şi lat de 14 metri, care a servit armatelor romane să pătrundă în Dacia pentru războiul din 105-106. Alte lucrări le-a realizat la Roma: (a) forul lui Traian^[21], cu o suprafaţă de peste 27 de hectare care depăşea cele patru foruri anterioare şi cuprindea o piaţă înconjurată de coloane, având în centru statuia ecvestră a lui Traian, marea bazilică Ulpia, două biblioteci (latină şi greacă), între care se afla columna lui Traian înaltă de o sută de metri - primul monument triumfal de acest tip; (b) termele lui Traian; (c) un odeum^[22] început sub Domiţian (81-96); (d) un gymnasium^[23]. A construit două arce de triumf, la Ancona şi Benevento, dedicate tot lui Traian.

A introdus elemente orientale şi elenistice în arhitectura grandioasă romană de la sfârşitul secolului I. A scris în greacă un tratat despre maşinile de război (Poliorcetica) şi o monografie a podului de la Dunăre, pierdută, din păcate. Criticând planurile unor temple concepute de împăratul Hadrian (117-138), a căzut în dizgraţie, ceea ce se pare că i-a atras exilul şi ulterior condamnarea la moarte.

Un bust al său aflat la Gliptoteca din München a servit drept model pentru o copie situată în curtea Muzeului Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta-Turnu Severin, în apropierea piciorului fostului pod de la Dunăre.

3. Ion Berindei, arhitect

* 1882: Coţofeni (sub. Sf. Ion Moşi, culoarea Galben).
* 1903: Coţofeni, între str. Teiului şi str. Doamnei [Ghica]. Exista şi fundătura Coţofeni.
* 1923: Coţofeni, între str. Teiul Doamnei şi str. Doamna Ghica.
* 1948: Coţofeni (sub. Ion Moşi II).
* 1954, 1962: Suren Spandarian^[24] (raionul 1 Mai).
* 1969, 1982: Suren Spandarian (sectorul 2), între str. Teiul Doamnei şi str. Doamna Ghica.
- 1990.12.10p, PMB-AP decizia nr. 1162: Suren Spandarian → Ion Berindei, arhitect.
* 2001: Ion Berindei (sectorul 2). Traseu neschimbat.

Informaţii biografice

Ion Berindei (28 iunie 1871, Bucureşti - 1 septembrie 1928, Constanţa), arhitect şi urbanist român. Era fiul Anei (n. Slătineanu) şi al lui Dimitrie Berindei, arhitect, ministru.

Studii la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti şi, din 1887, la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Paris, cu profesorii Honoré Daumet^[25], Charles Girault^[26] şi Pierre Esquié^[27], obţinând diploma în 1897.

Figură marcantă a arhitecturii şi urbanisticii româneşti de la început de veac. Lucrări în stilul eclectic cu elemente moderne, dar şi de orientare neoromânească. Cele mai importante creaţii ale sale sunt în Bucureşti: casa generalului Eraclie Arion (1898-1899)^[28], leagănul de copii Sf. Ecaterina (1900-1901)^[29], vila Vasile Gănescu (1901-1902)^[30], casele Alexandru G. Florescu (1902-1903)^[31], George Gh. Assan (1904-1905)^[32], palatul George Grigore Cantacuzino (Casa cu Lei) (1901-1906)^[33], muzeul şi casa Ion Kalinderu (1906-1909)^[34], casele Vasile Urseanu (1908-1910)^[35], Ion şi Irina Procopiu (1911)^[36], Maria Filotti (1927-1929)^[37], hipodromul Băneasa (1902-1909, demolat în 1956 pentru construirea Casei Scânteii). Lucrări remarcabile a lăsat şi în provincie: Palatul Justiţiei, Administrativ şi al Poştei din Iaşi (1906-1926)^[38], casele Nicolae Romanescu (1903-1907)^[39] şi Alexandru C. Poenaru (1907-1913)^[40] - ambele în Craiova, conacul Greceanu din sat Cioceni, com. Albeşti-Paleologu, jud. Prahova (1906-1907, demolat după 1948). O lucrare impresionantă, neterminată şi aflată în ruină este palatul Cantacuzino de la Floreşti, jud. Prahova (1911-1913, monument istoric).

Arhitect şef al Serviciului Tehnic al Ministerului de Interne (1899-1901), profesor onorific de proiecte de arhitectură şi profesor la Şcoala de Arhitectură (1900-1906), vicepreşedinte al Societăţii Arhitecţilor din Bucureşti (1900, 1900-1905, 1916-1919), inspector general (1905-1906) al Expoziţiei Generale Române din 1906 de la Bucureşti, pentru care a proiectat două pavilioane, inspector general al Crucii Roşii şi vicepreşedinte în Comisia Interimară a capitalei (1916-1918), membru al Societăţii Române de Literatură şi Artă.

Este iniţiatorul unor proiecte urbanistice care au schimbat faţa oraşului: şoseaua Jianu (acum bd. Aviatorilor), Parcul Naţional (acum Parcul Regele Mihai I) - ambele realizate după asanarea bălţilor din zona de nord, al primelor cartiere rezidenţiale dintre bd. Aviatorilor şi calea Dorobanţi şi, foarte probabil, al Parcului Ioanid. S-a ocupat de planul general al Bucureştilor (1904-1906), rămas neterminat. A fost distins cu Ordinul austriac Franz Joseph în grad de Ofiţer (1908) şi cu Ordinul Steaua României în grad de Comandor (1925).

A fost înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.

Unul din fiii săi, Ion (1897-1981), a fost arhitect, altul, Alexandru (1899-1975), avocat, şi tatăl istoricului Dan Berindei (n. 1923), membru al Academiei Române (1992).

4. Louis Blanc, arhitect

* 1899, 1903: aleea Blanc A; aleea Blanc B.
* 1911: aleea Blanc A are două segmente: (a) orientat de la sud la nord, actuala stradă Louis Blanc şi (b) orientat de la sud-vest la nord-est, o parte din actuala str. Paris. Aleea Blanc B (actuala str. Argentina) este paralelă cu primul segment din aleea Blanc A.
- 1921.02.11c, 1/1921, 23: aleea Blanc A → Grigore Romniceanu.
- 1926.07.22c, 3/1926, 111f; 1926.06.09n, PMB-EIC, vol. VI: Grigore Romniceanu → aleea Blanc.
* 1934: Louis Blanc, între şos. Bonaparte (acum bd. Iancu de Hunedoara) şi str. Paris.
* 1954: Louis Blanc (raionul Stalin).
* 1962: Louis Blanc (raionul 30 Decembrie), între bd. Ilie Pintilie (acum bd. Iancu de Hunedoara) şi str. Paris.
* 1969, 1982: Louis Blanc (sectorul 1).
* 2001: Louis Blanc (sectorul 1), între bd. Iancu de Hunedoara şi str. Paris.

Informaţii biografice

Louis Pierre Blanc (31 decembrie 1860, Geneva, Elveţia - 26 aprilie 1903, Bucureşti), arhitect elveţian. Era fiul lui Louise şi al lui Christian Jean Blanc.

După studii la Politehnica din Zürich^[41] (1877-1879), s-a hotărât să devină arhitect şi a urmat cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Paris, cu profesorii Léon Ginain^[42] şi Charles Laisné^[43] (1880-1883). A obţinut diploma de arhitect în 1884, în aceeaşi sesiune şi cu acelaşi proiect (un orfelinat pentru un oraş mare de provincie) cu Ion Mincu. La sfatul acestuia s-a stabilit în România. Timp de douăzeci de ani s-a afirmat prin numeroase lucrări în stil eclectic cu elemente decorative ale Renaşterii franceze.

Dintre clădirile publice şi particulare pe care le-a realizat menţionăm: Palatul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor (1894-1897)^[44], clădirea Facultăţii de Medicină (1895-1902)^[45], clădirea Institutului de Patologie şi Bacteriologie Victor Babeş (1899)^[46], casele Nicolae Filipescu (1888)^[47], Ion Lahovari (1889)^[48] şi Tache Ionescu (1897, reparaţie şi extindere)^[49] - toate în Bucureşti, Palatul Universităţii (1893-1897)^[50] din Iaşi. O posibilă creaţie a sa, în stil neoromânesc, din 1885 (lucrare nesemnată) este casa pictorului G.D. Mirea^[51] din Bucureşti.

A câştigat premii şi medalii la diferite concursuri naţionale de arhitectură, a fost distins cu Ordinul Steaua României şi cu Ordinul Coroana României.

Împreună cu Virgiliu Pleşoianu^[52] a achiziţionat terenuri în zonele Dudeşti şi Colentina-Tei pe care le-a parcelat în vederea construirii de locuinţe proiectate de el şi realizate de constructorul Luigi Scolari. De asemenea, a fost proprietarul unui teren în zona pieţei Victoriei, la nord de şos. Bonaparte^[53], cunoscut drept parcelarea Blanc. Pe acest teren s-au deschis aleile Blanc^[54], una dintre ele devenind în 1934 str. Louis Blanc, şi s-au construit locuinţe particulare.

A avut mai multe domicilii în Bucureşti, ultimul dintre ele fiind în str. Mercur, nr. 12. După demolarea acelui imobil, acolo şi-a ridicat casa omul politic Alexandru Marghiloman, apoi s-a construit în acel loc blocul Aro (Patria), în anii 1929-1936.

A fost înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.

5. Ştefan Burcuş, arhitect (stradă, intrare)

Stradă

- 1931.04.07c, 2/1931, 260v; 1930.10.14n, PMB-EIC vol. VI: aleea nou deschisă situată între str. Popovici (acum str. Docenţilor) şi str. Ştefan Protopopescu (acum str. Gh. Brătianu) → arh. Ştefan Burcuş;
* 1954: Ştefan Burcuş (raionul Stalin).
* 1962: Ştefan Burcuş (raionul 30 Decembrie).
* 1969, 1982: Ştefan Burcuş (sectorul 1).
* 2001: Ştefan Burcuş (sectorul 1). Începe din str. Gh. Brătianu şi se termină în aceeaşi stradă.

Intrare

- 1931.04.07c, 2/1931, 260v; 1930.10.14n, PMB-EIC vol. VI: aleea nou deschisă situată între str. Ştefan Burcuş şi str. Ştefan Protopopescu (acum str. Gh. Brătianu), fiind perpendiculară pe str. Ştefan Burcuş → aleea Ştefan Burcuş.
* 1954: intrarea Ştefan Burcuş (raionul Stalin).
* 1962, 1969, 1982: intrarea Ştefan Burcuş (sectorul 1).
* 2001: intrarea Ştefan Burcuş (sectorul 1), între str. Gh. Brătianu şi str. Ştefan Burcuş.

Informaţii biografice

Ştefan Burcuş (1870/1871, Bacău - 21 august 1928, sat Hârsa, com. Plopu, jud. Prahova), arhitect român. Studii la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti şi la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Paris, cu profesorii Julien Guadet^[55] şi Edmond Paulin^[56]. Arhitect diplomat în 1900.

S-a afirmat cu lucrări în stil eclectic şi în stilul neoromânesc. Realizări principale: Palatul Camerei de Comerţ şi al Bursei din Bucureşti (1906/1908-1911)^[57], catedrala din Galaţi (1906-1917, împreună cu arh. Petre Antonescu şi alţii), Palatul Administrativ din Piatra Neamţ^[58] (1912, împreună cu arh. Eugen Albu), staţiunea Olăneşti (parţial), monumentul lui Gheorghe I. Duca^[59] (1924, împreună cu sculptorii Dimitrie Paciurea şi Filip Marin^[60]) din piaţa Gării de Nord din Bucureşti şi proiecte pentru diferite parcelări din Bucureşti. A lucrat la planul general al Expoziţiei Jubiliare din 1906 (împreună cu arhitecţii Victor G. Ştefănescu^[61] şi Édouard Redont^[62]), organizată în Parcul Carol, unde a realizat trei clădiri: Palatul Artelor (distrus de un incendiu în 1938 şi demolat după cutremurul din 1940), Pavilionul Regal (demolat) şi Turnul lui Vlad Ţepeş^[63].

Profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti (1900-1928), fondator al Societăţii Construcţia Modernă din Bucureşti, preşedinte al comitetului de redacţie al revistei "Arhitectura" (1924), preşedinte al Societăţii Arhitecţilor Români (1928).

Ultimul său domiciliu în Bucureşti a fost în str. Argentina, nr. 44, fostă aleea Blanc B (planul cadastral din 1911, planşa IX D).

A fost înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.

---