Legende androgine

Moto: - Pacientă Yvonne, te-ai lepădat de muzica de orgă?
- Nu, domnule doctor, nu m-am lepădat...


Mă simt datoare să-i pun cumva în gardă pe cititorii mei. E posibil ca această carte să îi dezamăgească pe toţi cei care se aşteaptă la o construcţie romanescă tipică. Sunt o scriitoare prea puţin hărăzită cu talentul travestiurilor livreşti. Nu ştiu să construiesc ficţiuni literare, personajele mele nu sunt personaje, ci pretexte de meditaţie... Am colecţionat umbre, am evocat imaginea unor oameni care mi s-au arătat într-o anumită ipostază a fiinţării şi devenirii lor, am evocat stări care m-au părăsit şi stări în care mă regăsesc încă, istorii ale rătăcirilor şi revelaţiilor pe care le-am trăit la diferite vârste... Sunt o colecţionară de umbre, pentru că sunt o natură contemplativă, predispusă la nostalgie. Toţi cei despre care vorbesc aici sunt o parte din mine, avataruri ale singurătăţii care mă urmăresc din trecut sau dintr-o realitate impalpabilă, fie că e vorba de prezenţe maligne sau de profilul unor îngeri. Vorbesc desigur de fantome, de imagini cristalizate într-o lume interioară, nicidecum de vreo încercare de portretizare "realistă" a unor individualităţi umane. Nu aş îndrăzni să fac aşa ceva, să îmi iau pe conştiinţă povara unei asemenea erori şi amăgiri. Nu am nici cea mai vagă intenţie de a schiţa vreo biografie romanţată prin faptul că invoc destinele unor mari conştiinţe ale lumii, pe care le-am cunoscut prin artă sau în persoană - cum e cazul Lyggiei şi al lui Gellu Naum. Prezenţa lor în această carte este legată doar de prietenia şi recunoştinţa pe care le-o port, în consecinţa întâlnirii tulburătoare pe care am avut-o cu spiritul lor, mai precis, cu ceea ce am reuşit eu să văd, să înţeleg să resimt din existenţa lor, ca fiinţe. Nu îi pomenesc pentru că aş căuta să-mi sprijin demersurile de vreun pol al autorităţii sau să-mi găsesc o acoperire pentru viziunea pe care o propun cititorilor prevalându-mă de spectrul fiinţării lor exemplare, ci pentru că mi-au fost călăuze, martori, muze, pentru că au asistat la metamorfozele mele, ghidându-mi paşii prin întuneric sau prin lumina orbitoare a universurilor gândite pertinent, care sunt cele mai primejdioase căi ale pierzaniei. Vă amintiţi de filmul acela cu Oblio şi de Omul-indicator? Cei pe care îi evoc sunt, fiecare în felul său, omul indicator, care apare la o anumită răscruce, pe un drum, pe care îl numesc iniţiatic, un drum despre care nu pot spune cu precizie unde începe şi unde se termină...

Dar şi cititorii care se aşteaptă la o disertaţie esoterică sau la un tratat iniţiatic vor fi dezamăgiţi. Sau cei care, bănuind despre ce e vorba, se vor înarma cu răbdarea necesară parcurgerii unui lung şi pisălog eseu filosofic în care sunt puse în dialog puncte de vedere conflictuale, într-o demonstraţie orientată teleologic. Nu contest că pe alocuri textul e lung, pisălog şi demonstrativ... Nu contest că există şi inflexiuni romaneşti sau că atracţia mea spre esoterism n-ar ieşi la iveală când şi când. Cu toate acestea cartea mea este o compoziţie hibridă, cu introspecţii labirintice, cu analize sufocante, cu fraze dense şi încărcate baroc, imposibil de încadrat într-un gen consacrat. Nu întâmplător subiectul ei este legat tot de inadecvarea la alte două genuri, definite antagonic, de când lumea... Demistificarea acestui antagonism pe care mi-am propus-o s-a dovedit a fi o operaţie cu mult mai anevoioasă şi sâcâitoare decât scontasem pentru că ori de câte ori ajungeam, pe parcursul investigaţiilor, într-un punct în care decojeam o prejudecată, dădeam peste altele, mai adânci, mai greu de înlăturat...

De aceea scriitura este atât de accidentată, de puţin atractivă din punct e vedere al construcţiei epice, iar stilul uneori discursiv. Atunci când m-am încumetat să deschid cutia Pandorei, nu bănuiam cum avea să arate într-un final cartea... Iniţial mi-am dorit să scriu o feerie, un roman alchimic, în care să eludez pe cât posibil contradicţiile dintre modul în care sunt ilustrate în literatură cele două genuri - masculin şi feminin - şi o viziune, mai străveche decât apariţia romanului, specifică filosofiei zen, gândirii transcendentale... Dar mi-am zăgăzuit primul imbold, realizând că n-aş fi făcut altceva decât să repet un gest pe care toţi artiştii şi androginii lumii l-au săvârşit cândva, alegând să sacrifice rostirea unor sensuri răspicate în favoarea expresiei estetice. O scriitură explicativă iese, în mod fatidic, din zona magică a artei, însă mi s-a părut mai important ca textul meu să se adreseze şi celor pentru care androginitatea este o simplă ficţiune culturală, un mit, o fabulaţie intelectuală sau onirică... Pentru că altminteri aş fi întărit rândurile celor care s-au izolat într-un ghetou spiritual, ignorând iluziile specifice nivelului de percepţie al majorităţii oamenilor pentru care genurile masculin şi feminin sunt realităţi substanţiale, imuabile, care trasează o graniţă de netrecut între bărbaţi şi femei, iluzii care, prin natura împrejurărilor sociale, întreţin un focar de suferinţă şi nefericire cronice... Mai toţi romancierii şi prozatorii apelează la categoriile masculin şi feminin într-un mod implicit atunci când descriu raporturi de forţe între bărbaţi şi femei şi fac judecăţi de valoare cu privire la aceste categorii sub paravanul "mentalităţii" personajelor, prevalându-se de subiectivismul acestora care poate merge până la delir misogin sau la forme monstruoase de gino şi androcentrism... Prejudecăţile se perpetuează prin astfel de modele.

Scriitorii sunt neprihăniţi, pentru că nu pot fi traşi la răspundere pentru excesele personajelor, pentru convingerile acestora. Scriitorii sunt altceva decât personajele lor. Oare?! Prea puţin sunt cei care se încumetă să problematizeze modul în care ne afectează destinele faptul că suntem somaţi, sub presiunea mediului, să ne identificăm cu spectrul unuia dintre genuri, în virtutea sexului pe care îl avem. Sau faptul că, pentru cei care nu cedează presiunilor externe, această suprapunere dintre haloul cultural al genurilor şi identitatea lor reală poate constitui o anatemă. Prea puţini sunt scriitorii care, în dorinţa de a ilustra relaţii sufleteşti între bărbaţi şi femei, ţin cont de faptul că adeseori, în raporturile vii dintre oameni, se inserează proiecţii ale unor arhetipuri, care încurcă iţele şi influenţează adeseori substanţial percepţiile, motivaţiile, aşteptările pe care le au unii de la ceilalţi. Literaţii se feresc de regulă de astfel de problematizări ca să nu alunece în ceea numesc cu dispreţ "tezism", iar filosofii se feresc de particularizări ca să nu interfereze cu domeniul artei pe care îl califică, la fel de categoric, drept "subiectiv". Iniţial, refuzul tezimului practicat de artişti avea în vedere o posibilă tentativă de ideologizare, însă, ulterior, sensul termenului a fost extrapolat asupra oricărei încercări de a aborda o problemă din perspectiva unei etici oarecare. "Artistul trebuie să fie dincolo de bine şi rău", prin urmare mesajul artei trebuie să fie dincolo de bine şi rău. În această capcană cad, din păcate, foarte mulţi dintre cei care evită cu "pudoare" să îşi asume un punct de vedere sau să tragă anumite concluzii, mai ales atunci când, într-o anumită problemă, discursurile filosofice se află într-un conflict puternic. Când există consensuri, cum e cazul punerii sub acuzaţie a marilor flageluri unanim recunoscute, artiştii nu se sfiiesc să fie avocaţii unor idei, procurorii de serviciu ai umanităţii lezate. Când însă subiectele sunt "pe muche de cuţit", bat mai toţi în retragere, justificându-şi neutralitatea prin faptul că "artistul nu trebuie să adopte o atitudine tranşantă", că e indicat să rămână departe de orice ispite moralizatoare.

Aşadar artiştii vehement anti-tezişti sunt cei mai aproape de structura omului politic: întorc teoriile şi axiologiile artei în favoarea atitudinii pe care o adoptă, indiferent care ar fi aceea. Nu există nici o scriitură care să nu îşi tragă sevele dintr-o axiologie, dintr-o metafizică, dintr-o ontologie... Doar mijloacele de expunere pot propaga iluzia că autorul izbuteşte să se sustragă oricărei viziuni paradigmatice. Imaginea tradiţională a demiurgului se suprapune peste latura umană a scriitorului atunci când acesta nu îşi exprimă făţiş adeziunea la vreun sistem de idei, la vreo credinţă colectivă sau la vreun eşafodaj cultural. Dar nu vă lăsaţi amăgiţi, avem de-a face cu un erudit, cu un spirit expus radiaţiei culturale care a ales să adere la o "citire" a existenţei dintre multe altele posibile... În problema genurilor avem de-a face cu două discursuri paralele, dintre care cel artistic, în speţă poetic şi romanesc, se înscrie în linia descriptiv fenomenologică, iar cel filosofic forează cauzal şi trasează concluzii sintetice, dar eludează unghiurile subiective şi multiplele moduri de asumare a identităţii de gen. Abordarea fenomenologică, chiar şi atunci când scriitorul-demiurg nu este conştient de ea şi îşi declină orice intenţii de-a schiţa vreo grilă de interpretare a universului, rămâne o orientare tributară structuralismului pe care orice novice în filosofie o poate recunoaşte ca atare, după cum orice nihilism şi anarhism şi deconstructivism filosofic reprezintă, în ultimă instanţă, un strigăt prea puţin obiectiv şi impersonal al unei conştiinţe singulare pe care orice literat îl poate identifica fără dubii.

Se discută mult în lumea intelectuală despre "ororile" reducţionismului. Cartea mea îşi propune, printre altele, să dezbată şi această problemă. Personal subscriu la ideea că reducţionismul este una dintre cele mai ruşinoase boli ale gândirii omeneşti... Dar găsesc la fel de nocivă şi prea puţin blamata maladie a logicii dihotomice. Această nevoie de a trasa, de a inventa categorii antagonice, această înclinaţie spre definirea "părţii adverse", a celuilalt pol, în tuşe grosolan contradictorii, se întâmplă la toate nivelurile. Indiferent despre ce fel de "gen" discutăm, definim spectrul acestuia prin opoziţie totală cu genul de care ne disociem. Definim "gândirea europeană" drept "non-americană", un "non" care înseamnă de fapt "anti"... "Genul literar este non-filosofic", iar dacă ai de gând, dragă umanistule, gânditorule, simţitorule să te apuci de scris, hotărăşte-te mai întâi de partea cui eşti, din care tabără vrei să faci parte. Ai de gând să îţi baţi capul cu filosofia, atunci renunţă la artă! Ce fel de spirit ai? De "gen european" sau de "gen american"? Lămureşte-ne ca să ştim ce păcate să îţi punem în cârcă. E cazul să etichetăm scriitura ta drept "amorală, superfluă în conţinutul ideatic, incoerentă, excesiv de ambiguă, volatilă, sofisticată inutil?" sau "tendenţioasă, reducţionistă, prea explicită, lipsită de substanţa vitală a infabilului, de subtilitatea indeterminatului"? Spune-ne, dragă scriitorule, eşti un spirit "analitic" sau "sintetic"? ca să ştim pentru ce te punem la zid. Eşti "etician" sau "estetician"? ca să vedem dacă îţi reproşăm că eşti inconsistent în mesaj sau în stil. Eşti "trăirist" sau "raţionalist", dragă? Pentru că dacă eşti trăirist atunci înseamnă că eşti inconsecvent logic, iar dacă eşti raţionalist cu siguranţă nu ai pic de suflet....Eşti "instinctualist" sau "somatofob"? E important să te hotărăşti şi dacă scrii în genul feminin sau masculin, ca să fim puşi în gardă, să ştim şi noi dacă e cazul să te acuzăm că eşti prea confesiv, că particularizezi excesiv, că nu ai conduită raţională şi viziune asupra existenţei, că nu vezi pădurea din cauza copacilor, că ai un stil melodramatic care bate spre ridicol, că textul tău are un iz de lamentaţie continuă sau dacă, dimpotrivă, păcătuieşti prin reducţionism, prin faptul că generalizezi prea mult, că nu îţi asumi nimic, că abordezi un fals unghi obiectiv, că te disociezi de propria creaţie, că nu ai harul descrierilor amănunţite şi al investigaţiilor psihologice, că eludezi exact substanţa sensibilă din care e făcută existenţa! Nu ne deruta, dragă umanistule, gânditorule, simţitorule, pentru că noi evaluăm existenţa dihotomic şi avem nevoie ca de aer să credem în limitele tale, în neajunsurile tale, în carenţele tale de profunzime, ca să salvăm lumea asta construită prin opoziţii, ca să nu trebuiască să depăşim schematismul judecăţilor critice cu care suntem deprinşi... Ca să nu trebuiască să ne desprindem de realitatea mistificată a categoriilor antagonice, aliniază-te şi tu pe o coloană, nu contează care, acceptă o etichetă, fii înţelegător, fii, de dragul prostiei semenilor tăi, bărbat sau femeie, sensibil sau inteligent, bun sau rău, frumos sau pocit, puternic sau vulnerabil, fii de partea noastră sau de partea lor, om de ştiinţă sau artist, religios sau ateu, tradiţionalist sau progresist, numai fă o alegere!

Ei bine, dragilor, eu n-am făcut alegerea, nu această alegere. Dacă aş fi fost animal cu siguranţă aş fi făcut parte din specia ornitorincului. Admir nespus opţiunea acestui animal bizar de-a se înmulţi prin ouă şi de a-şi hrăni puii cu lapte. E un amestec de admiraţie şi invidie, pentru că, ori de câte ori mă gândesc la eventualitatea de a avea un pui mă sperie perspectiva naşterii, dar găsesc cât se poate de încântătoare partea cu hrănitul cu lapte. Exceptând inconvenientul biologic care mă face să nu pot fi ornitorinc, în toate celelalte sensuri, care descind analogic din reprezentarea anomaliei, sunt o creatură refractară la "normalitate", un spirit din acela recalcitrant care nu vrea să se încadreze pe una dintre coloane. Nu am intenţionat să dau de furcă nimănui, nu m-am făcut "androgină" ca să le fac în ciudă celorlalţi, pentru că aş avea o fire răzbunătoare sau pentru că vreau să fiu originală cu orice preţ. Mi-e greu să identific în timp care a fost momentul în care am realizat că sunt androgină... În tot cazul cândva în copilărie. Aşadar nu e meritul meu ci eventual al părinţilor mei... Sau al hazardului care m-a binecuvântat cu o natură interioară avantajoasă. Faptul că nu sunt nici bărbat nici femeie sau, dintr-o perspectivă care dizolvă dihotomia, faptul că sunt bărbat-femeie, adică masculino-feminină, a atras după sine şi alte consecinţe dintre care cea mai nefastă pentru cei care se vor înghesui să îmi găsească obligatoriul călcâi vulnerabil este că nu pot scrie decât sintetico-analitic, etico-estetic, intelectualo-sensibil şi că în general nu pot simpatiza cu nici sistem de idei care e definit prin opoziţie cu altul... În aceste definiţii trucajul survine încă de la fabricarea poziţiei antagonice. Nu insist acum. Nu mi-a fost uşor să iau hotărârea. S-a dat o luptă aprigă în mine între artista care îşi dorea să se dedice meditaţiei alchimice şi o umanistă înfocată care n-o lăsa pe artistă să se bucure de viaţă şi de creaţie. Am fost tentată, sub înrâurirea acestei primejdioase disocieri şi dedublări cuibărite înăuntrul meu din care a ţâşnit conflictul şi care se datora confruntării cu posibilitatea unui eşec în comunicare, să fac concesii tradiţionalelor perspective dihotomice asupra modurilor de expunere. Dar cineva din mine mai profund decât vocea raţiunii a simţit cu necesitate că trebuie să scriu într-un anume fel pentru a-mi duce la capăt intenţiile. "E prea multă durere în lume ca să te refugiezi şi tu în turnul de fildeş, ca să scrii de pe poziţia celui care s-a izbăvit de patimi!" mi-am spus. Cu siguranţă un text construit după toate canoanele estetice ar fi avut o mai mare putere de seducţie, dar ar fi fost văduvit de o miză esenţială, pe care mi-am propus-o cu această carte. Am simţit nevoia să sparg graniţa dintre artă şi filosofie, să unesc cele două planuri, să cedez filosofiei o parte din teritoriile artei şi să transpun în proză o parte din demersurile filosofiei.

În cartea mea e vorba, în linii mari, despre eros şi despre modul spectaculos în care îl putem confunda cu orice altceva. Nu cred că putem vorbi despre erotism, dincolo de o etică a erotismului. Prin urmare m-am înhămat la o muncă de cenuşăreasă. Am renunţat la tentaţia de a mă lăfăi în voalurile şi mătăsurile fanteziei, am renunţat la ambiguităţile sublime ale unei proze poetice, care e altceva decât literatură şi de care sunt în stare. Mi s-a părut esenţial ca în problema cu pricina să facă şi curăţenie cineva, nu doar lumină... Alchimiştii au făcut în mod spectaculos lumină, eu mi-am propus să şterg praful, să curăţ ferestrele, să adun gunoiul din zona profană, pentru ca lumina să poată pătrunde şi acolo... Aşadar cartea mea este o operă de salubritate, mai mult decât orice altceva. Fără nici un fel de falsă modestie mă consider o măturătoare talentată, probabil că există ceva în datele mele structurale care mi-a asigurat vocaţia de gunoier cultural... Recitindu-mi textul am simţit adeseori exasperare, mi-era complet antipatic, probabil că şi cititorii vor avea reacţii neplăcute în contact cu viziunea mormanelor nesfârşite de gunoi cultural pe care le adun ca să le ard... Vor avea, poate, chiar senzaţii de recul, văzând că mintea mea se încăpăţânează să scormonească prin acele gunoaie... O fac, pentru că murdăriile culturale zdrobesc minţi şi suflete şi mă aplec câteodată îndelung asupra acelui munte de deşeuri, ca să smulg de-acolo câte o fiinţă afundată în nămolul putred, ca să asist câte-un muribund care îşi dă duhul îngropat în mâzgă sau ca să scot la suprafaţă câte-un înecat. Gunoi cultural este tot ceea ce produce suferinţe inutile, evitabile... Ideologii care urzesc dictaturi, care produc războaie, care trasează ziduri între oameni acoperite cu sârmă ghimpată... Gunoi sunt acele ficţiuni culturale care legitimează violuri. Vorbesc de viol în sensul vast pe care îl percepe termenul originar, de sorginte latină - rapere, care înseamnă deopotrivă a lua cu forţa, a trişa, a amăgi, a lua în stăpânire ilicit, a silui... Violul este matricea care stă la baza tuturor celorlalte orori, este gestul primar de sfidare a unui dat al existenţei şi anume cel care îi dă sens, este încălcarea unei ordini sacre.

În calitate de cenuşăreasă m-am văzut nevoită să mă exprim fără eufemisme. Ocupându-mă cu salubritatea a trebuit să sacrific voluptatea unei abordări rafinate, să renunţ la alegorii şi parabole, pentru ca altminteri ar fi existat riscul să îi las să persevereze în confuzie pe cei care iau drept mărgăritare gablonţuri sau gunoaie poleite în ambalaje dintre cele mai apetisante, prin care nu se vede miezul găunos. Când şi când, între două incinerări ale murdăriei mai trag şi cu ochiul la câte un petec de cer. Îi asigur, însă, pe cei care vor avea indulgenţa şi curiozitatea să-mi urmărească activitatea de cenuşăreasă până la capăt, că vor putea vedea lumina alchimiştilor...

Nu îmi iubesc cartea. După cum nu îmi iubesc nici vocaţia de gunoier. Pe de altă parte o consider absolut necesară. Cineva trebuie să facă şi munca asta, să se afunde în catacombele gândirii omeneşti, să intre în canalizările culturii. Dacă nu o fac eu, acum, se va aduna un strat şi mai mare de jeg în următorii ani... În mod paradoxal gunoiul se ascunde în locurile în care te aştepţi cel mai puţin, în zonele cele mai rarefiate ale gândirii. Nu te aştepţi din partea unor inşi calificaţi drept mari oameni de spirit să secrete gunoi. Ei bine, tocmai prin puterea de seducţie a mirajului pe care îl transportă elevarea, prin trucajul pe care îl presupune o construcţie filosofică, prin miresmele afrodisiace ale artei, prin simulacrul de realitate care ne e servit în romane se propagă praful care orbeşte minţile şi inimile. Există două feluri de a face cultură: inventând sau descoperind... Fie că e vorba de ştiinţă, filosofie sau artă, invenţiile sunt apanajul celor care se îndeletnicesc cu fabricarea societăţilor, a mentalului colectiv, a realităţilor oficiale. Descoperirile sunt ale celor care trăiesc în afara prezentului, în afara societăţilor, sunt ale marginalilor pentru care istoria, evoluţia sau degenerescenţa lumii sunt doar fantasme care animă cugetele celor care inventează universul la un moment dat. În această carte încerc să pun faţă în faţă cele două perspective... A celor care cred că adevărul, binele, dreptatea, sacrul, fericirea pot fi cunoscute în urma unor căutări particulare, că pot fi revelate oricui şi oricând din moment ce există şi a celor care, necrezând de fapt în existenţa sacrului, binelui, adevărului, dreptăţii, fericirii se agaţă de credinţele, filosofiile, religiile şi modelele culturale care le sunt servite din abundenţă şi care prescriu reţete ale desăvârşirii cât se poate de contradictorii şi derutante... Există două moduri de-a exista în spirit: căutarea sau oscilarea între scepticism şi certitudine... Nu trasez aici o dihotomie, pentru că vorbesc despre două trasee paralele şi nu antagonice, despre două căi care ar fi putut fi şi trei sau cine ştie câte într-o altă civilizaţie. Căutătorii sunt mistici, sunt descoperitorii, în vreme ce scepticii şi fanaticii sau chiar fanaticii scepticismului sunt inventatorii, cei care creează lumea din dogme, dialectici şi confruntări intelectuale. Misticii nu au treabă cu lumea creată de aceştia, ci cu cea care există, dincolo de orice invenţie omenească... Avem de-a face cu două lumi distincte, dintre care una primordială şi alta secundară, relativă, textuală şi contextuală, meşteşugită prin concepte.

Trebuie să mărturisesc acum că mi-a fost dat să fiu o descoperitoare prin natura meseriei. Gunoierii culturali nu au cum să fie altfel decât mistici, pentru că fără o credinţă fermă că gunoiul iluziilor colective poate fi înlăturat, nu s-ar mai încumeta la o asemenea muncă. Personal nu am făcut nici o altă descoperire decât aceea că descoperitorii nu produc gunoi, în vreme ce inventatorii îl generează în cantităţi inepuizabile. Prin urmare, deşi sunt în admiraţia descoperitorilor, mă pun în slujba inventatorilor...

Va trebui în acest punct să îmi spovedesc cele câteva păcate care îmi apasă conştiinţa. Sunt o devoratoare a magiei literare, mă las întotdeauna sedusă, atunci când citesc romane, de construcţia epică, de unghiurile subiective, îmi caut afinităţi cu personajele, mă transpun în universul lor. Am căzut în plasa multor pescari de suflete. Am fost îndrăgostită de mari scriitori misogini şi de femeile imaginare din mintea lor, de fabulaţiile lor erotice, de mirificele peisaje livreşti care fac iluziile să strălucească hipnotic, m-am drogat cu relicvele unei splendori inexistente şi dezintoxicarea a fost cumplită... a trebuit să îndur nişte migrene sufleteşti oribile. Sunt unele cărţi a căror frumuseţe provocată de trucaje mă face şi acum să plâng, cărţi pe care le ascund prin sertare, de care încerc să mă ţin departe, ca să nu fiu ispitită să le iau în serios... Amestecul de minciună filosofică şi adevăr afectiv, aliajul dintre murdăria culturală şi ingenuitatea sufletească a anumitor autori mă tulbură peste măsură. Există unele gunoaie atât de gingaşe, atât de migălos construite, instrumente de tâmpire şi tortură sufletească atât de abil estetizate, amăgiri atât de profund ticluite încât nici nu-ţi vine să le arzi. Cel mai mult rău îmi provoacă imaginea unor deşeuri mentale îmbibate în sângele unor pulsaţii sensibile...

Frumuseţea despre care scriu eu n-are nimic de-a face cu spectaculosul. Femeile din cartea mea sunt prea puţin fermecătoare pentru că nu sunt năluciri livreşti, au minţi şi suflete şi frământări omeneşti. Iubirea pe care o pomenesc nu are savoarea ineditului, pentru că doar în iubirile inventate se întâmplă răsturnări de situaţii, conflicte, întâmplări de domeniul senzaţionalului, dialoguri în clar-obscur... Iubirile reale seamănă între ele pentru că se supun unei orânduiri sufleteşti care contravine înclinaţiei spre conflict, senzaţional sau clar obscur. Eu vorbesc de o frumuseţe reală şi de o iubire reală şi de întâlniri reale între suflete... care se întâmplă dincolo de orice travestiuri culturale. Deşi insist să precizez că nu am recurs la speculaţii imaginative, această carte este o călătorie prin imaginarul real, în care imperativul barbar al cunoaşterii desensibilizate, numită abuziv obiectivă, nu mai reprezintă o piatră de poticnire. În această dimensiune dispare contradicţia dintre privirea din exterior, care la rândul său este proiecţia unui subiectivism colectiv, impersonal şi privirea lăuntrică... În ţinuturile imaginarului real totul e adevărat deşi indemonstrabil. Nu vorbesc de consistenţa unui punct de vedere infailibil sau a unei înţelegeri superioare, ci de veridicitatea faptului trăit, care nu poate fi contestată chiar dacă interpretările care se suprapun peste substanţa stărilor pot fi eronate sau derizorii. Aşadar nu vă lăsaţi tentaţi să validaţi sau să contestaţi logica exogenă a demonstraţiilor. Singura ei menire este să demonteze unghiul mort în care ne poziţionăm, să spargă zidul raţionamentelor arbitrare care ne stăpânesc minţile şi ne împiedică să vedem lucrurile şi fiinţele aşa cum sunt.

Sunt un povestaş, nu o romancieră. Cartea mea e o suită de monologuri interioare care străbat ambele lumi: şi cea a zădărniciilor omeneşti în care, după cum spuneam, mă văd nevoită să adun şi să ard gunoiul şi cea străbătută de spiritul legendelor androgine, în care sensurile sunt revelate şi nu concepute. E o suită de relatări care construiesc şi deconstruiesc eşafodajele unor iluzii...

Acestea fiind spuse, sper să ai îngăduinţa, dragă cititorule, de a zăbovi asupra istorisirilor mele de povestaş şi de a nu mă dispreţui pentru munca de cenuşăreasă la care mă pretez cu migală şi conştiinciozitate... Despre Legendele Androgine n-am să spun deocamdată nimic.