Un weekend in Albania

Am fost tentat de multe ori să îmi fac un blog de călătorii. Am umblat mult, am văzut peste 150 de ţări pe cinci continente, am încercat să înţeleg locuri, obiceiuri şi oameni. Dar am ezitat să scriu despre asta dintr-un motiv cel puţin straniu...

Eram tânăr absolvent de facultate si lucram în filmul documentar. Aveam un coleg mai în vârstă care povestea, în studio sau în deplasări, lucruri minunate despre locuri fabuloase. Paris, New York, Rio, Singapore, Sidney, Cape Town, Bombay etc... Era înainte de '89 şi vă imaginaţi poate ce însemna să fi fost pe acolo atunci. Lumea asculta cu gura căscată poveştile lui cu detalii şi istorisiri dintre cele mai interesante. Şi toţi îl admiram şi invidiam totodată pentru locurile pe care le-a văzut şi lucrurile pe care le-a trăit pe acolo. Peste ani însă am aflat, chiar de la el, că nu ieşise din România niciodată. Nici măcar nu avusese vreodată un paşaport... Citise mult, îşi dorise şi mai mult să călătorească, se imagina cu un talent rar întâlnit pe meridianele cele mai îndepărtate şi îşi alimenta dorinţa neîmplinită prin povestiri despre unde ar fi vrut el să fie...

Acum avem toţi televizorul, internetul, low-costul şi paşaportul la dispoziţie. Vedem locuri extraordinare, în unele chiar păşim.

Dar vreau să vă întreb, aţi fost vreodată în Albania? Cu siguranţă unii dintre dumneavoastră aţi fost, dar ştiu că nu este una dintre destinaţiile, fie ele şi exotice, ale românului dornic de ducă. Printr-o întâmplare, am petrecut un weekend la Durres, o staţiune albaneză la Marea Adriatică. Un orăşel în care se află cel mai vechi amfiteatru roman din Balcani (secolul ll, Împăratul Traian). Şi pentru că am trăit un sentiment ciudat, unic oarecum, vreau să vă spun ce am văzut pe acolo. Ca o succesiune de imagini văzute la un televizor cu sunetul dat pe "mute". Şi fără aşteptări prealabile sau comparaţii răutăcioase cu Maldive, Bahamas, Marea barieră de corali, Monte Carlo, Corsica, Rio de Janeiro, Nisipurile de aur, Mamaia sau Eforie Sud...

După un zbor de câteva ore cu escală şi schimb de avioane, ajungi pe aeroportul din Tirana. Te ia cu autobuzul de la avion şi treci relativ repede prin vamă. Scoate bani din card de la ATM pentru că schimbul e dubios şi oricum poţi nimeri în pauzele dese de câte jumătate de oră ale celor de la cele două birouri de schimb valutar. Ai grijă ce taxi iei, pentru că dacă greşeşti, plăteşti. Mult. Limba engleză e o raritate... Pentru că se lucrează la autostradă, ai ocazia să vezi ce nu ai văzut demult sau niciodată. Un drum de pe care asfaltul a dispărut cu desăvârşire, plin de cratere periculoase. Camioane cu şoferi nervoşi, care pentru că sunt depăşiţi, te şicanează mereu. Două benzi, de fapt una, pentru că aceia care sunt majoritari pe o direcţie ocupă tot drumul. Sensuri giratorii "atacate" de-a valma pe stânga, pe dreapta sau prin mijloc. Claxoane şi înjurături sincere. Multe Mercedesuri vechi care troncăne şi scot fum la accelerare. Poliţie multă care vorbeşte continuu la telefon fără să se uite la trafic, odihnindu-se la umbră sau făcându-şi vânt cu paleta de dirijat circulaţia. Maşini de poliţie sau salvări, cu semnalele luminoase şi acustice pornite care, având neşansa să vină pe sensul contrar şuvoiului, trebuie să înainteze prin şanţ. Şi praf, foarte mult praf...

Autostrada apoi. Un fel de autostradă. Pe margine, tarabe, căruţe, service-uri de Ford, Mercedes, Nissan în curtea casei şi ireal de multe benzinării pe o parte şi pe alta, din cinci sute în cinci sute de metri. Şi case. Multe, disproporţionat de mari, toate cu un etaj sau două, cu porţi masive şi garduri din beton. Câmpuri în paragină şi pungi purtate de vânt. Staţiunea... Incredibil de multe hoteluri, majoritatea de 3, 4 şi 5 stele, în accepţiunea albaneză. Toate sunt "branduri" locale, nu există lanţuri hoteliere internaţionale. Înghesuite unul în altul, marea se vede doar de pe prima linie de blocuri sau hoteluri, pentru că sunt amestecate de-a valma. Hotelul de cinci stele, civilizat, cu piscină şi plajă cu palmieri şi cu nisip adus. Pe plajă, şezlonguri, fotograful cu maimuţa, porumb fiert, colaci de închiriat. În cameră, televizorul nu prinde decât vreo două canale locale. Program cu talk-show-uri interminabile în care moderatorul prezintă la început invitatul şi la final îşi ia la revedere. În rest, politicianul vorbeşte neîntrerupt cel puţin o oră. Şi multe reclame la detergenţi ieftini şi credite bancare. Internetul merge câteodată. Seara, pe faleză, muzica urlă sălbatic pe terase cu mese şi scaune de plastic. Buncăre şi cazemate pe post de decor şi loc de făcut poze turistice. La tarabe improvizate se vând roşii, rochii şi ochelari, se trage cu mitraliera de jucărie la ţintă, se bea bere în picioare. Nu te poţi apropia de mare după apus pentru că plaja se umple de haite de câini vagabonzi agresivi şi flămânzi. Pe stradă şi în restaurante, majoritatea albanezi, puţini străini. Marea, frumoasă, cu apusuri de carte poştală. Localnicii, prietenoşi. Mâncarea, nu foarte diversă, dar bună. Serviciile, modeste. Preţurile, mici. Şpaga, la ordinea zilei. Curăţenia, în spaţiile private, rezonabilă. În spaţiile publice, aproape inexistentă. Vremea, caldă şi umedă dar dacă ai ghinion te poate ploua două zile din trei.

Acum, desigur, asta e ceea ce am văzut şi trăit eu în Albania preţ de un weekend la mare. Ce am reţinut? O mare frumoasă, oameni modeşti care se străduiesc, multe betoane şi un amestec agresiv de sărăcie naivă, cu o bogăţie săracă în idei. Totul asezonat cu o dezordine crâncenă si o lipsă de reguli caracteristică Estului la început de drum în cursa către Vest.

Vizitaţi Albania. Măcar din curiozitate. E o experienţă care, măcar o dată în viaţă, merită trăită. Fără comparaţii.