Avantajul dansului – şi al muzicii – faţă de alte arte ale spectacolului stă în universalitatea limbajului. Aşa se face că pe o piaţă culturală „exotică” pentru Occident ca aceea românască, atunci când există bani, baletul de top poate fi adus cu succes.
De câţiva ani, Întâlnirile JTI oferă publicului bucureştean ocazia de a se delecta cu fenomene culturale de top mondial, întâlnirea cu Compania „Maurice Béjart” rămânând în memoria iubitorilor artei dansului ca una dintre cele mai impresionante producţii scenice care ne-a fost „adusă în vizită” în ultimul deceniu. De data aceasta a fost invitată una dintre cele mai importante companii de balet din Europa, Compania Nacional de Danza din Madrid, director artistic Nacho Duato. Numele celui care conduce ansamblul, coregraful Nacho Duato înseamnă mult pentru istoria recentă a genului, discipolul lui Maurice Béjart excelând şi ca dansator, dar mai ales, în ultimii ani, în postura de coregraf, creaţiile sale intrând în repertoriul unor companii de renume. De altfel, cele trei lucrări prezentate la Bucureşti – Arcangelo, Por vos muero, White Darkness – sunt piese a căror premieră a avut loc în urmă cu mai mulţi ani, dar rezistă pe afiş în continuare, toate în coregrafia lui Nacho Duato.
Pentru un cronicar al vieţii culturale bucureştene, contactul cu un spectacol precum cel al Companiei Nacional de Danza este ca un duş rece. Toate superlativele folosite în ultimul timp pentru a gratula diverse performanţe locale apar lipsite de conţinut. Perfecţiunea îmbinării între gest, mişcare coregrafică, lumină – aş sublinia în mod deosebit această componentă, extrem de amatoricesc tratată la noi, în majoritatea producţiilor – imaginativitatea unei coregrafii extrem de dense, fiecare trăsătură de arcuş având un corespondent vizual, conduc către o creaţie care impune un limbaj artistic extrem de personal şi de consecvent utilizat.
În diverse permutări, pe scenă apar şase cupluri, el şi ea fiind expresivi în mod egal şi complementar, fără a accentua farmecul, maleabilitatea sau graţia personajului masculin sau a celui feminin, ambele având disponibilităţi egale de a se exprima artistic prin gest şi mişcare. Transcenderea unor modele ideale de frumuseţe şi armonie estetică, plastică, o coregrafie de sinteză, acordând o importanţă similară tehnicii şi expresiei corporale, o coregrafie pe care am putea-o descrie ca fiind a tensiunilor şi relaxărilor, ceea ce a creat Nacho Duato împreună cu dansatorii săi este fără îndoială un limbaj artistic care te convinge prin forţa expresiei, prin capacitatea de a transmite stări cu o densitate rar întâlnită. Am fi nedrepţi cu ceilalţi dansatori şi cu un concept artistic anti-vedetă pe care îl promovează acest spectacol, dacă am sublinia doar expresivitatea ieşită din comun a cuplului Tamako Akiyama - Dimo Kirilov (pe care i-am văzut în avanpremieră anul trecut, la festivalul „Enescu”, între stele ale baletului european şi atunci ei distingându-se în mod deosebit prin acest limbaj coregrafic despre care acum ştim că poartă marca Nacho Duato). Acurateţe, perfecţiune... discursul coregrafic se plasează într-o dimensiune onirică, într-un tărâm în care graniţele dintre arte dispar, singurul mobil al actului scenic fiind expresia.
Barocul lui Corelli, apoi muzica spaniolă din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, dar şi muzica contemporană a lui Karl Jenkins au creat suportul emoţional în care desfăşurarea efectelor muzicale a fost subsumată unui limbaj coregrafic original... Scenografia simplă, dar rafinată, perfect armonizată cu costumele gândite pentru a pune în valoare frumuseţea trupurilor, dar şi pentru a sublinia expresia, eclerajul divers şi perfect motivat creează momente şi decupează secvenţe în care mişcarea corpurilor se integrează natural.
