Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Milena


Argentina Firuță

01.09.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Era o dimineaţă de luni, pe la sfârşitul lui martie 1985. Milena se trezise dis-de-dimineaţă, cu gândul la gemeni. Era îngrijorată. Terminau liceul şi trebuia să le facă şi lor un rost. Doar erau olimpici... şi amândoi voiau să meargă la Bucureşti, la facultate.

Dar ea, încă nu ştia cum avea să facă rost de bani pentru drum şi cămin, pentru examenul din vară... Livada nu mai dădea rod ca altădată, zilierii îi cereau o groază de bani pentru curăţat şi stropit pomii, la coasă nu mai făcea faţă de una singură. Nici bietu' Făniţă, gloaba moştenită de la socri, nu mai avea putere să tragă la plug pentru nişte amărât de porumb, încât împingea mai mult ea.

Dădu pe gât laptele din cană, ronţăi colţul de mămăligă rămas de cu seară şi se grăbi să dea de mâncare animalelor. Trebuia să plece la Cooperativă, după aţă, ca să termine rochia Andreei pentru banchet...

În buzunarul de la taior găsi ultima scrisoare a Mirelei. Din nou îi cerea bani, iar ea nu ştia cum va face să-i trimită şi ei. Poate ar trebui să vândă un purcel de lapte? Dar prea erau mici şi ar ieşi în pagubă!

Brusc, se revoltă. Numai Reta era de vină că Miro era aşa de cheltuitoare. Poate o să-i ceară lui Titus, că tot e ditamai directorul la şcoala aia a lui, din Târgovişte. Dar şi el are cheltuieli, de când îi făcu Ionica un băieţel...

Doamne! Cum mai trecuseră anii, de gemenii erau gata să-şi ia zborul şi ea ajunsese bunică! Parcă nici n-ar fi viaţa ei. Bine că e sănătoasă, băieţii, însuraţi şi la casele lor, iar gemenii, acuş, acuş, intră la facultate. N-are nicio îndoială, că doar ştie ce copii a crescut, îşi spuse şi imediat gândul îi zbură la Mirela. Deşi se măritase, tomna la Cluj şi lucra la Tribunal, colo, unde se duc oamenii să se împace ori să se despartă de tot, o luase pe urmele naşă-sii. Tot mai cerea bani de acasă, de parcă n-ar fi ieşit pe salar! Nu ştia că gemenii au şi ei drept la învăţătură? Ce focu' o arde, Doamne iartă-mă, de-i aşa urgent? Sigur, seamănă cu Reta, de toacă banii aşa! Ba deloc! Că aia îi strânse la teşcherea ori pe cecuri, pe când Creaţa ei îi dă pe cârpe...

Ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să se descurc ea, că de muncă şi greutăţi a avut parte toată viaţa, îşi spuse cu glas tare, înfăşurându-se peste cojoc cu basmaua de lână. Nu lor le ducea dorul, ci lui alde Fănică, Dumnezeu să-l ierte! Că trecură mai bine de zece ani de când muri, păcătosul, şi ea tot îl mai visează nopţile... Iartă-mă, Doamne!, şi Milena făcu repede câteva cruci izbăvitoare.

Adevărul e că fătuca ei a fost mereu mai altfel decât ceilalţi copii, îi trecu prin minte, descoperind că îi era dor de mijlocia cu ochi negri şi păr zulufat ca al lui Ştefan. Isteaţă şi voluntară, era încăpăţânată şi curioasă foc...

Era încă micuţă rău când îşi privea fraţii mai mari pe sub gene, în timp ce le răsucea pielea braţului în sensuri contrare, să vadă ea cât rezistă până le dau lacrimile. Repetase figura până când Titus o altoise. Încercase şi cu ea, dar se dăduse bătută când Milena îi zâmbise, spunându-i doar atât:
- Copilă, pentru că nu-ţi pasă de mâinile astea care ţin toată gospodăria, de mâine o să faci singură tot ce fac eu.
- Tot, tot? întrebase zgâtia, cu ochii măriţi de spaimă. Cum să dau eu mâncarea la animale? Să rânesc eu la porci, mămico?
- Şi la vaci, domnişoară! Şi o să sapi şi grădina de legume, să scoţi buruienile, dacă vrei morcovi, castraveţi şi roşii...
- Dar eu nu pooot...!, se revoltase ea. Nu vezi ce mică sunt? Iartă-mă, mămico! Te roog, iartă-mă! Şi cu lacrimi în ochi se grăbise s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute.

Tot în acea perioadă, i se păruse că Mirela tuşea des şi uscat şi i-a fost teamă să nu aibă ceva grav. A mers cu ea la Piteşti, la o doctoriţă care îşi trata consătenii acasă. Plictisită, Mirela se jucase un timp cu pisica... Apoi, a dispărut sub masa ovală, acoperită cu o cuvertură de pluş verde, pe care trona un coş cu fructe ispititoare. Femeie în toată firea, la început, fusese impresionată şi ea de frumuseţea fructelor expuse dar şi-a dat seama că erau doar imitaţii din carton vopsit şi cerat. De sub masă însă a apărut o mânuţă, care a luat o pară pergamută, galbenă ca lămâia, cu reflexe carmin. Tuşind, Mirela a pus-o la loc. După un timp, a încercat un măr, apoi o piersică, la fel de tentantă la culoare, dar s-a înecat iar şi a început să tuşească până i-au dat lacrimile. Pe mai multe fructe se vedeau deja urmele dinţişorilor ei...

Zâmbi cu duioşie amintirii, dar cu scrisoarea în mână se întrebă:
- Ce-o face fata asta cu atâţia bani, că doar au ieşit pe salar şi ea şi bărbat-su! Şi-or face casă? Atunci, chiar le-ar trebui o groază...

De când plecaseră şi gemenii la liceu, la Piteşti, era mai mult singură, aşa că vorbea mai mult cu animalele din ogradă.

Ciudată mai e şi viaţa asta, îşi spuse încuind uşa. Până la urmă, tot va trebui să apelez la soră-mea, pentru ceva parale! Ori la verişoara Anna... Dacă nu dau de alde Margareta, soră-mea, o caut pe şolica... Trebuie să rezolv unde stau copiii pe timpul admiterii. O să trec şi pe la Oficiul Poştal, să văd dacă venii pensia, după bietu' Ştefan, Dumnezeu să-l ierte! îi trecu prin minte şi, repezind două, trei cruci, porni grăbită spre Cooperativă.

*
Pe la începutul lunii iulie, Milena îşi adusese gemenii la facultate, hotărâtă să rezolve cu cazarea lor pentru o săptămână. Margareta însă dispăruse cu totul după înmormântarea soţului ei şi nimeni nu ştia unde se află... Aşa că Milena mai avea o singură alternativă - şolica... De teamă să nu se rătăcească prin capitală, unde nu mai fusese demult, se întoarse la gară să ia autobuzul care o ducea direct la Anna.

*
Înaintea Annei se afla o femeie micuţă, fără vârstă, îmbrăcată într-o jachetă neagră, cu luciu de haină uzată. Pe cap avea o broboadă din lână de sub care se zărea o altă legătoare... Nu pricepea ce voia de la ea femeia în doliu! Poate ceva bani.

Dar femeia îi vorbea cu familiaritate, ceva despre cinci feţi-cucuieţi, copii minunaţi, toţi şcoliţi ori aflaţi deja la casa lor, despre bărbatul mort în mină, după o explozie..., în timp ce întindea spre ea un paner din papură şi desaga cadrilată în alb şi negru.

Anna roşi, înţelegând confuzia. Femeia nu cerşea, dăruia.
- Iaca, icişa, tu, Annă, o ţuică bătrână de fo cinci ani, pentru omu' tău, ş-o roată de caş afumat. Şi fo zece ouă numa'n dimineaţa asta culese. Şi iaca şi un sac cu nuci şi mere ionatane, da' şi creţeşti, fa, pentru plăcinta tălică...

Anna o recunoscu abia atunci pe Milena. Ruşinată, o trase înăuntru cuprinsă de un val de căldură. Dar verişoara ei continua să turuie:
- Tu, şolică, eşti singura mea rudă de la capitală. Pă tine mă bazez, fa, căci alde soru-mea, Reta-Banchereasa, cum îi zicem noi, în sat, taman acu' se găsi să se piardă în lumea largă.

Uimită, Anna îşi privea verişoara, încercând să recunoască în femeia cu faţă arămie şi părul cenuşiu, scăpat de sub legătoare, pe Ileana Cosânzeana ei, din copilărie. Avea pielea arsă de soare şi asprită de vânt. Chipul ei părea o mască de bronz, înrămată în alb. N-o mai văzuse de... câţi ani?

Dar era chiar ea, Lena-Milena din Slănicul Aninoasei. Recunoscu ochii de safir cu sclipiri jucăuşe şi plini de întrebări, şi o îmbrăţişă cu afecţiunea din copilărie. Apoi, o ajută să-şi dea jos jacheta şi legătoarea de lână.

Se aşezară.
- Ştii tu, verişoară, că am cinci stele de copii, ce-mi luminează amărâta asta de viaţă? întrebă Milena, scotocind în traistă după plicul cu fotografii.
- Ştiu, Milenă. Mi-a povestit Margareta că ai copii frumoşi, buni la învăţătură şi...
- Păi! Că mereu se laudă cu copiii altora, dacă ea nu fu în stare. Deh! Mă ajută şi ea, că nu pot ca să zic. Dar iote, că taman acu' mă lăsă la greu. Afurisita! De când cu Tibi, bărbatul de-al treilea, care o nărăvi la voiajări, n-o mai prinzi p-acasă... Acuşi, eu ce să mai zic, săraca! Parcă o blestemă vreunul din bărbaţii ăia de le sucii ea minţile, în tinereţe. Ori vreo muiere înşelată, parcă poţi ca să şti cum te lucrează ghiavolul? Că vezi tu, Annă, se duse şi alde Tiberiu... Dumnezeu să-l ierte pe don Tibi, că fuse om bun... Anna rămase uimită de viteza cu care Milena repezi cele trei cruci, pentru cumnatul ei. Dar io-te că Banchereasa rămase tot singură! Ş-acuşa, nici tu bărbat, coloşa, bun ori rău, să-ţi ţie de cald iarna şi să te răcorească, de ţi se prea-nfierbântă sângele..., nici un suflet de copilaş, în ditamai căsoaia!

Tălică, Annă, mă poţi ajuta oarece?, schimbă ea registrul conversaţiei. Că mezinii mei, gemenii, dragii mamii, taman acuşica sunt în examen! Andrei la Fizică, iar Steluţa la Biologie. Azi au primul examen şi e musai să rămână în oraş câteva zile. În Bucureşti adică, vai de zilele mele! Că n-am bani, fa, şolică, pentru gazdă, n-am nici măcar de cămin şi n-au copiii unde rămâne peste noapte, la vreme de examene... Că alde soru-mea îşi luă iar zborul p'ân cele străinătăţuri şi ne lăsă în aer! Zi, tu, verişoară, poţi să-i primeşti tălică pentru câteva nopţi? îşi încheie Milena tirul cerinţelor pe un ton superior. Numa' câteva zile, şi numa' să doarmă, că-n rest îs ocupaţi dragii de ei, la cele facultăţi, la bibliotecă.
- Sigur, Lenă-Milenă! Puteţi rămâne toţi trei. Cât e nevoie. Anna surâse, simţind în tonul Milenei mândria pentru copiii crescuţi cu greu, dar şcoliţi.
- Important e să intre mezinii la facultate, adăugă fără urmă de îndoială, dar Milena reacţionă imediat:
- Intră, Anno! Sigur că intră, că cu toţii intrară. Şi cu burse, fa, şolică! Poate auzişi, tălică, că amândoi gemenii mei fură olimpici. Iară eu... nu te griji de mine. Deseară mă-ntorn acasă făr'amânare. Că am livadă şi animale şi păsări. Nu le pot lăsa de izbelişte, că-s mai rău ca copiii...

Şi Milena râse scurt, preocupată de grijile ei. Mulţumită în privinţa aranjamentului, oftă adânc şi se adânci, relaxată, în fotoliu.

Anna o lăsă câteva clipe singură, pentru a pregăti cafeaua şi câteva feliuţe de chec. Poate că Milena ar fi dorit ceva mai consistent, îşi spuse. La ţară, înainte de a porni la munca lor de zi-lumină, oamenii au nevoie de un ţoi de ţuică, de slană şi ceva papară. Cafeaua era considerată un moft al celor de la capitală, dar unii se dăduseră pe brazdă şi dădeau pe gât, ca pe ţuică, stacana de cafea. Realiză că, de fapt, n-o mai recunoştea pe Cosânzeana ei din adolescenţă. Admira siguranţa şi mândria Milenei care veneau firesc, din rostul ei împlinit - cinci copii ţinuţi în şcoli şi facultăţi, gospodăria şi livada... În ultimii ani ţinute doar prin munca ei...

Între timp, Milena se agita, scoţând din desagă rotiţa de caş afumat şi o sticla cu ţuică de prune. Le aşeză pe măsuţă şi, făcând deasupra lor semnul crucii, la fel cum făcea la biserică, zâmbi reţinut, în aşteptare.

Anna reveni cu cafeaua, urmărind jocul de zâmbete şi griji de pe chipul verişoarei. Teama de la început se schimbase în bucurie tihnită. Căută în trăsăturile de azi pe tânăra admirată în copilărie... I se păru o străină. Doar ochii albaştri, în care alternau, după caz, duioşia şi sclipirile dure de oţel, mai aminteau de Cosânzeana ei. Se întrebă ce noutăţi ar putea afla despre ceilalţi din sat, rude şi săteni, de care abia dacă îşi mai amintea...

Verişoara ei nu se fandosi şi ciuguli feliile de chec pe îndelete. Apoi, se concentră asupra firimiturilor din poală şi bău cafeaua la fel ca pe apă.

Milena dori să meargă la toaletă şi Anna o întrebă, într-o doară:
- Lenă-Milenă, nu vrei să faci o baie adevărată, în cadă, ca pe vremuri în apa Slănicului?

La început jenată, aceasta încuviinţă.

Anna îi pregăti cada, gelul de duş şi prosoapele, amuzându-se de uimirile ei în faţa oglinzilor ce tapetau un întreg perete. Apoi, aruncând în apă un pumn de sare cu miros de vanilie, o părăsi.

Când Milena o rugă să lase uşa întredeschisă, nu comentă, dar îi trecu prin minte că verişoarei îi era teamă, poate, de zecile de oglinzi ce păreau destul de agresive.

*
Singură în baia luminată de zeci de oglinzi, Milena se simţi descumpănită. Părea desprinsă în bucăţi... Se sperie de toate acele părţi ale trupului ei, acum împrăştiate, şi totuşi ale ei. Îşi apropie faţa de un dreptunghi de oglindă, regăsindu-şi chipul. În lumina neonului părea turnat în bronz. Becul răspândea o lumină galben-verzuie... Doar nu era bolnavă!

De când murise Ştefan, purtase doliu, chiar dacă nu-i mai era demult nevastă. Aşa crezuse ea că se cuvine, după bărbatul care-i dăruise cinci feţi ca cinci stele. Copiii erau rostul ei pe lume şi îi luminau viaţa...

Îşi mută gândul de la ei, mişcându-se asemenea unui automat: puse pe scaun baticul negru şi basmaua care-i strângea părul, îşi dădu jos jerseul şi ilicul din aba, cu aplicaţii de stofă roşie, apoi şi fota neagră, brodată cu fire de aur şi argint şi ia din bumbac, cu altiţele cusute cu mătase neagră. Rămasă în cămaşă, îşi făcu o cruce largă, lăsând-o să-i cadă la picioare...

Se privi o vreme fără a reuşi să se obişnuiască cu trupul ei din oglinzi. Îşi mai făcu o cruce, repezită, apoi încă una şi, spunând Tatăl Nostru, se căută: ici, un umăr stâng şi o parte din gât, mai jos, sânii mici şi însinguraţi, rătăciţi pe trupul de nerecunoscut, colo, fruntea palidă şi cearcănele vineţii... ca nişte ochiuri de apă adâncite de ploaia lacrimilor. Încercă să zâmbească imaginii din oglindă, dar acolo era doar o străină.

Prea e crud adevărul, îi trecu prin minte. Baia asta a şoalei Anna e tare stranie. Ale cui sunt ridurile astea, şi obrajii arămiţi de soarele şi vântul din zilele de coasă şi de prăşit... Îşi desfăcu încet cozile lungi, purtate pe creştet şi rămase uimită: părul ei era cenuşiu, de culoarea lunii gonite în zorii înnoraţi! Parcă aşa citise ea odată, într-o carte cu poezii.

Stânjenită, renunţă şi la chiloţii din bumbac şi, făcându-şi iar semnul crucii, păşi cu grijă în cada pregătită de Anna. Spuma albă şi parfumată îi părea asemenea unui muşuroi de frişcă. Se lăsă în apa primitoare, învăluită de o senzaţie stranie, de jenă şi emoţie. Înfiorate, simţurile ei se trezeau la o nouă viaţă. Acoperită de spumă, redescoperea în mişcările lente ale apei senzaţii uitate, emoţii trăite cândva, în vârtejul pasiunii ei pentru Ştefan...

Chipul i se lumină brusc şi zâmbi bărbatului aflat înaintea ei. Cu păr creţ şi ochi de tăciune, vesel şi pus pe glume, era exact opusul ei. Nu degeaba zicea ăl bătrân că ei doi sunt ca sarea şi piperul în ciorba vieţii. Era acolo, îi simţea respiraţia repezită şi mirosul amărui de pelin, amestecat cu tutunul acru... La fel ca în noaptea dintâi, când spaima şi dorinţa ei, confuze încă, se topiseră în euforia dăruirii şi în pasiunea lui...

Milena nu pricepea de unde veneau aceste amintiri şi cum de erau aşa de intense. Ştefan era la fel de frumos ca atunci, demult, când absolvise Şcoala tehnică de minerit şi o scosese la horă, în Duminica Floriilor. Sau, pe când îi tot aţinea calea sau o aştepta la fântâna de lângă Troiţă. Şi asta vreme de câteva luni, până într-o bună zi, când venise la Taica de-o ceruse.

Iar bătrânul, mare pişicher, după câteva izmeneli acolo, că vezi Doamne, îl ştia el bine pe alde Ştefan, că-i cam plăceau muierile şi nu ierta pă vreuna -, până la urmă cedase, iar ei doi se juruiseră mai întâi înaintea lui! Apoi, ascunşi în lanul cu pelin din spatele casei bătrâne, se tot sărutaseră...

Fără nicio legătură, Milena îşi aminti vorbele şoalei Anna, când cu nunta Margaretei, şi cum izbucniseră ele în râs, roşind la gând vinovat: pe atunci abia o fătucă, verişoara mică o îmbrăţişase, şoptindu-i: Lenă-Milenă, tu semeni cu Ileana Cosânzeana din poveste! Iar Ştefănuţ cu Făt Frumos. Şi se înroşise de emoţie, ori poate de ruşine, că îl cam plăcea şi ea, pe alde Ştefan. Iar ea, ruşinată, dar mândră de secretul ei, îi şoptise, Annei: Taci, fa, şolică, nu mai spune braşoave! Cum să fiu eu Leana Cosânzeana că iaca, mi-s grea, tu, fată! Dar admiraţia şoalei de la capitală o făcuse fericită şi păstrase acele vorbe în tezaurul ei de amintiri, ca pe o bijuterie...

Neliniştită în faţa dorinţelor ce se trezeau în trupul ei amorţit, Milena se lăsă pradă amintirilor. Mirosul de lavandă îi aminti de cel de pelin şi retrăi plăcerea iute trecătoare, dar atât de tulbure, a pasiunii lui Ştefan, mereu nesătul de dragoste şi gata să se topească în blândeţea ei primitoare. Doar prima oară se temuse de forţa lui şi, de atâta fericire, îşi pierduse cunoştinţa. Cu timpul, a învăţat să se lase iubită de bărbatul ei pătimaş, primindu-l cu smerenie, ca pe dovada vie a credinţei ei. A priceput că iubirea adevărată doare ca o moarte ce te aruncă în întuneric, ca să te ridice apoi la lumină. Dar că din lumina asta, prin ei... Dumnezeu zămisleşte viaţa. Iar ea chiar asta a făcut. Din iubirea ei pentru Dumnezeu şi pentru Ştefan a zămislit cinci prunci. Ştia pe de rost fiecare amănunt din cele cinci nopţi, în care Duhul Sfânt se pogorâse asupra ei...

Zâmbi gândului tainic. Numai ea ştia că fiecare dintre cei cinci feţi ai ei fusese conceput în câte o noapte specială. Dar ăsta era secretul ei şi al Celui de sus, de care nici Ştefan al ei nu aflase. Of, luate-ar ghionoaia, Ştefane, că tare mi-ai mai amărât nopţile... Ştefane, Ştefane, iubire şi blestem ai fost pentru mine, de mi-am uitat eu de mândrie, de nume şi de frumuseţea cu care mă lăudai. Că nu-ţi ajunse o nevastă şi cinci copii ca nişte stele, şi nici că tremuram de fiecare dată când intrai în şut, şi mă speteam să ţin gospodăria, ca să fii tu ăl mai mândru bărbat din sat. Iar tu, Ştefane? Ai început să mă faci de râs, cu ştoarfa aia de Ioana, de parcă aveam io vreo vină că-i murise bărbatul în mină, în explozia aia nenorocită...

De ce te-ai depărtat de noi, soţule? Că ţi-am dăruit copii cum ai vrut, trei feţi, ca trei crai de la răsărit! Şi două fete cucuiete, ca nişte prinţese! Noi aveam copiii, mă! Ehei, că repede mai învăţaşi poteca târfei şi drumul cârciumii... şi dăi cu votcă, dăi cu rom... Dar ea avea doar pofte neîmplinite şi timp cu caru' să plângă pahar după pahar, pă umărul fraierilor... Şi te găsi pă tine, Ştefane, fraierul cu moţ şi amator de călărit, că nu te mai săturai, omule, de parcă intraseşi în anul morţii!

Dar Dumnezeu nu bate cu băţul, bărbate. Iaca na, tâmpitule, că acuşica te luă bărbat-su după el, în Iad, ibovnicule de doi bani! Că dacă n-ai fi intrat beat în tura aia de noapte, tehnicianu' lu' peşte, ai fi simţit gazele... Idiotule şi prostule, şi iubitule soţ al meu, că nici să te jelesc nu mai fui în stare de mult ce te-am urât. Şi iaca na, Ioana Drăganului tot singură rămase, măă! Copil ioc, bărbat ioc, dar de păcătoasă ce-i, nici că-i păsă de tine, mă, că se-ntoarse una, două, la cârciumă să ia de la proşti ţoiul de ţuică şi călăritul din ziua de leafă...

Milena îşi jelea bărbatul, iubirea trădată şi tinereţea ei dusă. Lacrimile se pierdeau în spuma ca albuşul bătut pentru bezele. Fără niciun gând se scufundă cu totul în apă, gata să se lase dusă. Dar se ridică brusc, speriată:

Copiii!...

Îndepărtând spuma de pe faţă şi ştergându-se la ochi, mirată de ranchiuna ce ţâşnise din ea ca un puroi, continuă să-şi verse focul:

Ehee, Ştefane! Dac-o vezi cum face pă supărata! Ba, poate că chiar e, dar nu de ce zice aia. Că, cică, o fac io de râs că trag la plug, alături de Făniţă. Păi am tras la plug, bărbate, nu...! Vezi tu, Ştefane, ea zise că-s nebună de legat, c-am intrat pe arătură, alături de Făniţă. Cică o să mor ca proasta, pă brazdă. Păi, nu? Ar vrea ea, să-mi ia frumuseţe de copii şi să se fălească cu ei la capitală. Proastă, deşteaptă, eu pot să mor, că iaca, las în urma mea cinci copii ca nişte stele, iar nepoţi, câţi mi-o da bunul Dumnezeu. Dar ea? Zi-mi şi mie de ce-i aşa dăşteaptă, Ştefane? Că are milionul pe CEC şi se laudă cu el, de-mi spurcă copiii şi-i tot ademeneşte, ca o diavoliţă ce e!?

Da' uite că de umblat, tot cu gioarsa aia de Dacie umblă, de i-o lăsă alde cumnatu' Gicu, când se despărţiră... Că ţi-e şi silă să urci în ea de ruginită! Înţelesei, mă, că nu putu aduce şi ea un sufleţel pă lume, că nu putu ţine nici o sarcină până la capăt! Dar de ce nu înfie şi ea un biet copilaş, că bani are căcălău şi sunt mii de copii lăsaţi în voia sorţii, care au nevoie de un dram de iubire! Mai bine pune ban pe ban, la bancă să facă Milionul! Asta-i fu, fericirea, mă Ştefane, Milionul? Că tot singură cuc e! Acu, zi-mi tu mie, care fu fericirea Bancheresei? Vai de sufletul ei de păcătoasă, că nu-i dădu Dumnezeu niciun prunc! Şi i-l luă la el şi pe don Tibi, Dumnezeu să-l ierte, că fu, săracu, prost de bun... Dar ştii tu, bărbate, ce mă scoate din minţi, de văd negru înaintea ochilor? Îmi vine s-o omor, când îşi vântură promisiunile înaintea copiilor mei şi le ameţeşte minţile cu moştenirea! Parcă ar vrea să-i cumpere, Ştefane! Şi uite că Mirela o luă pă urmele ei, de nu se mai satură de bani... Iar dacă nu-i dau, se duce la ea... Cu promisiuni d-astea, te-o fi ameţit şi pă tine, prostovane?, şi Milena se vârâ de tot în spuma de vanilie....

După atâţia ani, la nimic nu-i mai folosea albul strălucitor al băii, oglinzile şi spuma ca laptele de pasăre... Furioasă, Milena simţi cum şarpele urii, veninos şi otrăvitor, o încolăceşte din nou, înnegrindu-i sufletul...Aşa păţea de fiecare dată când îşi amintea acea întâmplare. Era însărcinată cu gemenii şi voia să-i păzească de... N-o să uite în veci imaginea celor doi, de după perdea, cum îi zărise ea, îmbrăţişaţi, în casa bătrână, după ce păcătoasa pierduse al treilea copil... Deh, el ca bărbatul, ieşit din şut şi cherchelit la bufetul de lângă mină... Dar ea? Alde soru-sa? Păcătoşii! Na, că iar mă ispiteşte ghiavolul geloziei, chiar de n-o fi fost nimic între ei. Fir-ar ea de afurisită, că de câte ori mi-aduc aminte, mintea mi se-ntunecă şi ajung un ghem de ură, gândi Milena cu ciudă.

Apăi, să ştii tu, Ştefane, că sunt în stare să fac moarte de om, dacă vrea să-ntoarcă împotriva mea copiii. Auzi colo! Cică-i e ruşine cu mine! Da' cine-o pune să vină în sat? Acişilea toată lumea, munceşte după puteri - la prăşit porumbul, la legume şi la animale ori la cules poamele din livadă, toamna. Şi ară fiecare cu ce are, nu cu ce vrea. De unde crede ea că-i veneau banii? Ăi de-i căra taica, la Bucureşti, Dumnezeu să-l ierte!, ca să facă ea aseul... şi s-ajungă banchereasă... şi să-şi ia casă în buricul capitalei?

Cică o să mor ca proasta, pe brazdă! Vezi Doamne, d-asta e ea supărată c-o fac eu de râs. Etee, na! Eu mă spetesc muncind cu gloaba lângă mine, iar ea numără gologanii! Nu i-ar fi ruşine...

Of, Ştefane, acuşica, cum să despart eu iubirea ce ţi-am purtat, de ura ce crescu în mine ca o tumoare, că romul şi târfele ţi-au trăit ţie anii din urmă? Şi tare te-am mai iubit, omule! Cum să-mi păstrez eu, soţule, iubirea dintâi, când mi-ai ars sufletul şi m-ai umilit, şi m-ai disperat! Dar n-o să-ţi port pică mă, Ştefane, pentru că tu fuseşi doar mesagerul lui Dumnezeu! Şi când îmi văd copiii, te iert, mă, că mi-ai dăruit trei feţi cucuieţi şi două alese prinţese! Şi te regăsesc în ei, fără să te caut...

Io-te-te! Mi se păru mie, ori chiar fuseşi aici? Te iert, mă... Pricepuşi?

Şi Milena zâmbi bărbatului, realizând că se sfădise cu el ca şi cum s-ar fi aflat acolo, întrupat din spumă... Dragostea ei pentru Ştefan îi dăduse forţa de a-şi creşte copiii. Doar ăsta era rostul ei. Nu se speriase ea de muncă... I se mai întâmplase să-şi plângă necazurile, când avea nevoie de sfatul lui.

Dar el apărea şi dispărea după neştiutele Lui vreri şi ea rămânea doar cu amintirea lui şi... dacă timpul îi prisosea, în nopţi lungi şi geroase de iarnă, când copiii dormeau, broda, croşeta ori... citea poezii de dragoste, să mai uite de dor...

Dar ăsta era secretul al ei. Un secret păstrat din liceu, de când G.T., colegul ei de bancă, îi citise primele lui poezii. Peste ani, ajuns mare poet la capitală, fusese invitat la o serbare de sfârşit de an şcolar, ca să le vorbească elevilor despre poezie. Erau prezenţi şi copiii ei, aşa că s-a dus şi ea, roşie ca focul de emoţie. A asistat şi la cenaclu un fel de "clacă a cioplitorilor de cuvinte", după cum îi explicase mai târziu, Titus, fiul ei cel mare.

Ruşinată, nici ea nu ştia de ce, îl întrebase atunci pe G.T. dacă mai scrie poezii... El izbucnise în râs şi îi mângâiase baticul. Apoi, le dăruise copiilor ultima lui carte cu poezii, de era şi acum în camera lor...

Uneori citea acele vorbe minunat împletite, despre iubire şi viaţă, dar se rătăcea printre cuvinte şi rămânea aşa, cu cartea deschisă şi cu gândul la Ştefan al ei, de se prăpădise în mină, în explozia aia afurisită:.. Îmi e de-ajuns dacă mai dau de tine/ Printr-un ungher de vis desăvârşit/ Când peste drumuri cad din nou cortine/ Şi-o altă aşteptare ia sfârşit...

Când i se părea că îi uitase chipul lui Ştefan, scotea volumul şi mai citea câte o poezie. Şi de fiecare dată se minuna de miracolul cuvintelor...

Oare, cum de aflase alde G.T., de prima ei noapte de dragoste? Nume pe care se sprijină zarea.../ Joc de-a iubirea, joc de-a pierzarea,/ Trupuri spre care se năruie cerul,/ Joc de-a tăcerea, joc de-a misterul, /Umbrele noastre neîmpăcatele, /Joc de-a sfinţenia şi de-a păcatele.

Nu prea înţelegea ea toate vorbele acelea îmbârligate care o ameţeau şi o încântau, dar sunau aşa de frumos, ca o doină de dor! Şi ea, care crezuse că G.T. doar se grozăvise în faţa ei, spunându-i vorbe frumoase s-o vrăjească... Păi, n-o-nvăţase ea, Maica, să se ferească de băieţii-vrăjitori?

Câteva versuri de G.T. le ştia pe de rost: Nu voi şti până în zori ce-ar putea să-mi aducă/ Visu-n care chiar tu, spre amurg, m-ai închis,/ Dar aştept fericit salvatoarea nălucă/ Într-un vis mai rotund decât visul din vis...

Ce ghiavol de vrăjitor mai era şi G. T.? Şi cum de a ghicit el că într-o zi, avea să-i apară din apă năluca lui Ştefan al ei, ca într-un vis?

Destinsă, Milena zâmbi amintirilor şi se lăsă iar în spuma albă - ca laptele muls de la Vinerica ei. Era ca o ultimă îmbrăţişare, aşa că se mai răsfăţă o vreme, formând figurine, cum se jucau feţii ei, când îi spăla în copăiţă...

Oftă adânc şi se ridică hotărâtă. Îşi clăti trupul şi părul, şi se privi cu atenţie, de sus în jos şi de jos în sus. Erau în acele oglinzi o mulţime de Milene, Lenuţe şi Leanţe... şi ea căută să se întregească din frânturi: era Milena, cum scria în buletin, dar şi Lena, cum o alintaseră alde Gicu şi Reta, pe vremea când erau copii şi se iubeau ca nişte fraţi... Era Lenuţa părinţilor şi a vecinelor dar, când bărbatul îi ieşea din şut şi se întorcea acasă, după o raită la Bufet, era doar: Leanţoo! Am scăpat şi azi, Leanţo!

Ieşi din cadă şi se pierdu în halatul Annei, pufos şi mirosind a vanilie! Întârzie câteva minute, făcându-şi de lucru cu cremele şolicăi, că tare-i mai plăcea mirosul de liliac. Cel de vanilie i se păru un răsfăţ mai mare, pe cât de ispititor, pe atât de nevinovat. Oare Ştefan chiar fusese în preajma ei? se întrebă nedumerită. Ar fi vrut să-i asculte oful, dar, i se păruse, desigur, din cauza aburilor şi a clăbucilor din spumă...

Respiră adânc, ca înaintea unui sprint important, cum zice mezinul Andrei, şi începu să îmbrace, una câte una, piesele costumului de acasă, din Slănicul Aninoasei. Îşi perie părul fumuriu, şi împleti o coadă, rulând-o ca de obicei pe creştet. Apoi, se privi îndelung: Era chiar ea, Lena-Milena, mama celor cinci feţi cucuieţi, dar scăpată de iadul invidiei şi al geloziei.

Se mai privi o dată în oglinzi care, ce-i drept, o înfăţişau cam ciuntit şi, ridicând din umeri, izbucni în râs cu veselia ei din tinereţe. Poate avusese nevoie de acest răgaz pentru a se despărţi de Ştefan al ei şi a se trezi la viaţă... Atâta câtă i-o mai da-o Dumnezeu! Şi, cum Anna îngrijorată, o aştepta în picioare, i se adresă râzând?

Anna se bucură citind pe chipul vesel şi îmbujorat al Milenei adierea proaspătă şi zâmbetul de Cosânzeană. Aproape ca pe vremuri...
- Aii, tu, şolică, tare nebun trebuie să mai fie şi omul ăsta al tălică de-ţi puse atâtea oglinzi coloşa, în baie! Tare te mai iubeşte, tu, verişoară!

Apoi, grăbită că o aşteaptă gemenii, la Universitate se făcu nevăzută...

(Fragment din romanul Cadril, în curs de apariţie la Editura NOTAROM, Bucureşti, 2018.)

Notă: Versurile citate mai sus aparţin poetului George Ţărnea şi fac parte din volumul postum, Exerciţii de iubire, apărut la Editura Contrast, Bucureşti, 2003.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (II), Alexandru Stănescu
Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (I), Alexandru Stănescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cadril, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Darul, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.6/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer