Reclamă la normă

Mai ţineţi minte ce fior popular au produs primele reclame văzute la televiziunea românească în 1990? Gata, de-acum intrăm şi noi în rândul lumii, ziceau unii optimişti sau naivi, mă rog... Reclamele văzute la televizorul din sufragerie păreau un semn de bunăstare şi contrastau deja puternic cu peştele de sticlă sau balerina de porţelan din vitrină, cu goblenul de pe peretele zugrăvit cu model şi cu imaginea gri care se vedea pe fereastră.

Apoi, treptat publicitatea a intrat peste tot şi în toate. Pe stradă, pe autobuze, trenuri, metrouri, în restaurante, mall-uri şi chioşcuri, băi şi toalete, spitale şi cabinete medicale, şcoli, bănci, hoteluri şi farmacii, în cutii de bomboane, în maşini, în ziare şi reviste, pe genţi, tricouri şi umbrele, pe lenjeria intimă sau direct pe piele, pe telefonul mobil etc. dar mai ales în casă. Prin televizor. Pe orice canal (cu excepţia câtorva, dar care şi acelea au "promo" din plin) eşti intoxicat cu reclame. Lungi, scurte, scrise, vorbite, cântate, la mare, pe munte, pe lună, în dormitor, în rai, cu porcul, cu soacra, cu ficatul, cu mingea, cu elicea, cu bunica, cu cireaşa, tortul sau cearşaful. Reclamele au de când lumea o singură ţintă. Să îţi intre în cap, în creier, prin ochi, prin urechi, prin nas sau prin gură, indiferent cum, numai să identifici produsul, să îl ţii minte şi, oricum, să îl cumperi. O industrie uriaşă care consumă şi produce miliarde în fiecare minut. O industrie care dă dependenţă producătorului şi consumatorului deopotrivă, un "drog" pe placul tuturor.

Dar parcă până acum o vreme aveau şi reclamele astea ceva interesant în ele, personaje simpatice, replici vii şi chiar umor. Vă mai aduceţi aminte de exemplu de fetiţa cu salamul săsesc sau de Dorel care dintr-o lovitură lăsa un cartier în întuneric sau era trimis în fugă să ia o tărie până nu închide la non-stop? Acum, eu unul nu mai ţin minte reclame. Le văd şi cum le văd mi se şterg automat parcă din minte. Încercaţi o clipă să vă gândiţi dacă vă aduceţi aminte instantaneu vreuna. Printre valuri de detergenţi, pilule, beri, maşini, mâncăruri, telefoane, carburanţi şi preţuri avantajoase, te rătăceşti de tot. Vezi mult şi nu ţii minte nimic. Şi atunci te întrebi dacă nu cumva industria de publicitate, dornică de a produce şi vinde cât mai mult, nu cumva ajunge să se autodevoreze? Să livreze cantităţi uriaşe de aşa zisă informaţie şi reclamă, pe preţuri de nimic? Adică mult şi ieftin, inclusiv în ceea ce o priveşte, nu numai din perspectiva produsului de promovat. Renunţând la calitate în detrimentul volumului. Eu cred că această industrie ştie ce face, are capacitatea de a se adapta contextului, vieţii de zi cu zi, obiceiurilor de consum şi acţionează sau reacţionează cinic şi sec, alegând mereu varianta profitabilă. Da, industria ştie că a scăzut nepermis de mult nivelul calităţii spoturilor publicitare. Pe de altă parte, cel puţin în partea asta de lume, creativii şi copywriter-ii buni apar tot mai rar, bugetele se reduc şi concurenţa creşte. Apoi, aproape firesc, ideile se subţiază, spoturile standard se traduc şi adaptează, poveştile din reclame, cele care dau de fapt unicitate, parfum local şi generează ţinere de minte, dispar. Publicitatea devine şi ea făcută "la normă". Ambalată universal, etichetată în funcţie de ţară şi ştanţată cu brandul de promovat. Industria ştie că pierde anumite categorii de minţi şi cumpărători, dar mizează, cinic, cum ziceam, pe acele categorii care înghit mult şi ieftin, aproape orice împachetat strălucitor şi prezentat în reclamă de fete frumoase cu pieptul generos... Cifra contează. Şi lupta pentru supravieţuire în piaţă. Pentru astea, publicitarii renunţă la aproape orice, inclusiv la orgoliul profesional. Mai merg ei pe la festivaluri de publicitate şi apoi îşi pun trofeul în geam, cum îşi punea mătuşa peştele de sticlă pe recamier....

Se spune despre noi că suntem creativi, că ne duce capul la tot felul de lucruri, că găsim soluţii, în felul nostru, cam la orice. Dar uite că, iarăşi, într-un domeniu în care excelam de multe ori, ne "predăm fără condiţii".

Sau nu am mai putut. Şi ne-am înregimentat, iarăşi, în armate multinaţionale. Ne-am integrat în sistem. Fără chip şi fără personalitate. Publicitarii au înţeles sau au fost obligaţi să înţeleagă că şi ei evoluează într-o lume în care devenim tot mai mult nişte CNP-uri, nişte adrese de mail, nişte numere de telefon sau nişte coduri de client. Cetăţeni standard, clienţi ideali...

Asta e, zise Ion îndesându-şi basca pe cap şi ieşi prin ploaie şi noroi să meargă la universalul de la oraş să le cumpere alor lui ceva ce văzuseră ei în reclame la televizor...