Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mentor. AE, CR şi JEH


Augustin Ioan

10.07.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Maestrul, mentorul, magistrul e un performer, un expert supracalificat în propriul său domeniu de expertiză. Unul care a ajuns într-un vârf, oricât de ascuţit va fi fiind acesta, la un fel de capăt de drum superior. Sau, poate, maestrul este cineva care a ajuns la o altitudine privitor la întreaga sa fiinţă, inclusiv cea profesională, deci la un vârf nu doar înalt, ci şi amplu. Sau, încă şi mai mult, maestrul este cineva care, îndeplinind cele de mai sus, aduce după sine şi cel puţin încă un învăţăcel, care face, aşadar, prozeliţi şi pe care îi educă să parcurgă drumul său, sau Calea, într-un mod mult mai general. Pornind de la acestea trei, pe mine mă văd undeva la jumătatea drumului între primul şi al doilea stadiu. Am avut norocul, văd asta acum, ajuns eu însumi la o vârstă de dincolo de mijlocul mediei de vârstă, să am maeştri eu însumi. Mai simplu spus, am beneficiat de sfaturile bune ale multora care s-au oprit o clipă din propriul drum pentru mine. Nu ştiu cine spunea că e mai uşor să dai un sfat bun, decât un exemplu bun. Eu am beneficiat şi de una şi de alta. Exemple demne de emulat am avut multe şi, sper, m-am folosit bine de ele. În liceu, am primit sfaturi bune în ceea ce priveşte cultura indiană de la profesorul Aurel Enică, germanist, amator de yoga şi de spiritualitate în general. Am citit mult, cu ajutorul dânsului, din puţinul care se găsea atunci.

În facultate, am avut privilegiul - destul de târziu - de a-l întîlni pe profesorul de estetică Cezar Radu. Om hâtru, chiar aspru în judecăţile sale de valoare, dânsul ne-a păstorit pe câţiva şi, nu mă sfiesc să o spun, ne-a schimbat destinele. Avea cuvinte potrivite pentru fiecare dintre noi, fiecare atât de diferiţi unul de celălalt încât n-a fost uşor, după moartea sa, să rămânem apropiaţi. Tocmai pentru că nu a fost uşor, însă, am rămas destul de întreolaltă pentru ca umbra dumisale să ne vegheze de fiecare dată când ne-am întâlnit. Au fost cazuri când umbra aceasta apărea chiar frontal, ba chiar în conversaţie. Nu numai în conversaţia dintre noi trei, căci trei am rămas până la urmă, ci chiar în conversaţii cu ceilalţi. Spre pildă, aflat cu unul dintre colegi la Govora, cineva ne-a întrebat dacă am fost studenţii lui Cezar Radu, căci îl cunoscuse. Am avut o secundă de frig interior: părea evident că bătrânul se afla, chiar atunci, prezent nu numai în întrebarea pusă, ci chiar acolo, printre noi. E o întâmplare stranie, pe care o rememorăm de fiecare dată când ne întâlnim, adică destul de des. Era genul de om care se împrietenea cu emulii săi, greu, dar definitiv. Inutil să mai spun de sprijinul social pe care ni l-a dat de fiecare dată. Prefaţa primei mele cărţi a scris-o destul de dură şi i-am reproşat asta. Mi-a răspuns că nu pricep nimic: tocmai asta dovedea că mă luase în serios în ceea ce scrisesem, dovedind că era, acolo, ceva ce merita un angajament din partea sa, fie şi, deocamdată, critic. Am priceput asta mult mai târziu, când am avut de scris prefaţa unui emul propriu, de parcă istoria se va fi repetat simetric (dar în sensul simetriei în cascadă, a autosimilarităţii fractale). Adeseori citez replicile caustice ale bătrânului nostru profesor, care spunea că, pentru o poantă bună, merită să sacrifici un prieten. În primul rând, pentru că o poantă bună supravieţuieşte unei relaţii şi, apoi, pentru că, dacă prietenul se supără dintr-atâta lucru, înseamnă că nu-ţi era chiar atât de devotat... Şi, în oglindă, cel mai sever critic al profesorului nostru era chiar el însuşi. N-ai fi putut, orice ai fi gândit, să fii mai sever cu el decât era chiar el însuşi, chiar până dincolo de o auto-ironie caustică.

Apoi au mai fost alţi maeştri profesionali. Din SUA, l-am primit pe JEH, frate mai mare, cu care sunt şi acum, când e tânăr pensionar, prieten bun. JEH avea un cu totul alt stil decât cel confruntaţional şi ironic: era, este încă, empatic, caută să îţi înţeleagă punctul de vedere şi te încurajează, maieutic, să îl conduci singur până la ultimele sale consecinţe, chiar dacă aceste ultime consecinţe sunt cele care demantelează acest punct de vedere iniţial. Hermeneutica propriei gândiri de la el am învăţat-o. De asemenea, de la el am înţeles ce înseamnă logica internă, osatura unei lucrări de cercetare, care nu trebuie să fie o colecţie de panseuri, ci un eşafodaj care să ridice un argument mai sus decât datele sale iniţiale. Sunt douăzeci de ani şi mai bine de prietenie între noi şi sper ca ei să continue indefinit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer