Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mentoratul: măestrie şi tradiţie


Augustin Ioan

17.07.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Îmi îngădui să dau un exemplu despre problema măiestriei şi a transmisiunii, despre rolul principelui şi voievodului Constantin Brâncoveanu, de la al cărui martiriu s-au împlinit 300 de ani în 2014. Iată, deci, prima poveste! În vreme ce osemintele voievodului au poposit la Hurezi, în 2014, acolo unde el însuşi dorea ca ele să se fi odihnit, dacă istoria ar fi fost ceva mai blândă, am intrat în subiect pentru prima dată dincolo de nivelul cunoştinţelor legate mai degrabă de subiectul spaţiului sacru autohton. Şi, cu această ocazie, m-am putut apropia cu înţelegerea şi cu o reconstrucţie deconstructivă, dacă o pot numi astfel, de omul Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin, cum l-a reţinut slova populară.

O domnie lungă şi, practic, fără bătălii. Un domnitor care nu şi-a asumat cu bucurie domnia. O bogăţie impresionantă pentru vremea aceea. O boare de cultură vestică, venetă şi padovană, în speţă - adică o formă superioară de interpretare a tradiţiei bizantine, de conectare la Occident. Bresle de constructori locali care fac joncţiunea cu cele occidentale şi primesc de acolo taine geometrice şi simbolice, recunoaşteri şi rataşări la bresle operative (drept dovadă stau cei pictaţi cu trestia rangului în mână pe faţada Hurezilor, comentaţi de Vasile Lovinescu). Voievodul juca, deci, şi rolul de rege, în sens guénonian (apropo de Guénon, am citit abia acum cartea Eliade, ezotericul, a lui Marcel Tolcea, unde e descrisă succint contribuţia lui Guénon la chiar tema de faţă, ca să nu mai vorbim de contribuţia lui Eliade însuşi).

Dar şi celelalte arte, subordonate arhitecturii - şcoala de pictură de la Hurezi, de pildă, fac saltul unui aggiornamento de substanţă, până la importul de semne exterioare ale bogăţiei, de la veşminte la blănuri de dat plocon şi la podoabe scumpe. Multe sunt aduse din Transilvania, de unde se cumpără şi armele şi praful de puşcă sibian. Domnul construieşte mult. La fel o făceau înainte rudele sale cantacuzineşti, precum şi după, dar şi Doamna ţării. Domnul aduce la zi arhitectura moştenită, mai ales cea bisericească, de unde, văzând uniformitatea intervenţiilor, putem trage concluzia existenţei unui program spiritual centrat pe arhitectura şi arta sacre. Domnul construieşte, dar şi fortifică. Unii au vorbit despre diferite strategii de fugă proprie, alţii spun că singura strategie va fi fost fuga la Veneţia, unde erau, deja, banii.

Dar despre ce vorbesc eu aici, în fond? Ce se petrece, de fapt, în această perioadă? Arhitectura este infuzată cu o nouă ordine geometrică, uneori de factură sacră, care se aplică şi ansamblului şi obiectului arhitectural (cazul ansamblurilor de la Potlogi, Mogoşoaia şi Hurezi, invocate de Grigore Ionescu în a sa faimoasă istorie - Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982, 408 - şi de Radu Drăgan în revista Arhitectura: - Au cunoscut meşterii lui Constantin Brâncoveanu secţiunea de aur?"). Primul vorbeşte despre "compoziţia clară, regulată", iar al doilea găseşte sensuri simbolice în diviziunea interioară masculin-feminin a spaţiului, care s-ar întâlni pe un loc tainic, al tezaurului domnesc. În al doilea rând, este vorba despre o aducere la zi a prispei prezente în arhitectura tradiţională locală, prin inserarea unei loggia (pridvor) la cele două palate către perspectiva naturală privilegiată, sau prin referinţa la exemple italiene de colonade renascentiste şi arcaturi, ca la Hurezi. Materialele de construcţie sunt înnobilate prin folosirea mai frecventă a pietrei, în zidărie sau în ancadramente rafinate; uneori, pentru detalii, chiar a marmurei. Clădiri existente sunt reconstruite, sau li se adaugă elemente noi, de felul prispei la biserici, ca formă contrasă a curţii templului din Ierusalim, a câte unei turle, schimbând aspectul lăcaşului de cult din grecesc în valah (ca la Polovragi) sau chiar a unui chiostro împodobit cu coloane delicat sculptate în piatră şi cu frescă la intradosul cupoletei. Adeseori, lăcaşuri de cult astfel augmentate sunt şi repictate, după regulile cele noi, promovate de Şcoala de la Hurezi.

Tradiţia brâncovenească nu este una originară, ci un punct de inflexiune, când se produce o augmentare a tradiţiei locale, vernaculare, prin altoirea pe acest trunchi a unor influenţe italiene, (în primul rând toscane şi venete) şi post-bizantine (venite pe filiera sârbo-dalmată). Este greu de distins care dintre aceste influenţe predomină în formula care a ajuns până la noi după adăugiri şi reinterpretări succesive. Grigore Ionescu pare să privilegieze sursa autohtonă (407-8), deşi recunoaşte prezenţa, fără îndoială decisivă, a curtenilor şi a meşterilor, dacă nu chiar a unor artişti italieni la curte. Boierii locali se aflau "în contact cu lumea culturală şi artistică a ţărilor occidentale, a Italiei în special (şi) îşi modificase simţitor gusturile şi ambiţiile, însuşindu-şi viaţa de fast şi rafinament a nobilimii occidentale" (408). Restaurarea de la Mogoşoaia, cea de la începutul secolului al XX-lea, a părut să privilegieze influenţa veneţiană, ceea ce a făcut ca, acum cele două palate, Potlogi şi Mogoşoaia, să pară ca fiind mai diferite unul de celălalt decât erau la vremea construcţiei lor.

Tradiţia, adică predania, este (stră)veche şi tocmai în aceasta constă autoritatea ei. Originea, vechimea şi întemeierea ei sînt adeseori securizate de o întemeiere nepămînteană, sacră. Or, la scara istoriei europene, tradiţia brâncovenească este mai degrabă recentă, ceea ce nu i-a împiedicat pe unii autori, precum Radu Drăgan, să vadă în meşterii vremii lui Brâncoveanu nişte continuatori ai unor tradiţii ancestrale, emergente, cel puţin de la edificarea piramidelor. Prezenţa meşterilor cu trestia, semn distinctiv al breslelor de constructori ai vremii, pictaţi în frescă pe faţada vestică de la Hurezi, pare a-i susţine, măcar iconografic, ipoteza. Altfel, chiar plimbate la Veneţia, referinţele constantinopolitane se conjugă elegant cu cele (post-) renascentiste şi cu tradiţia locală, într-o nouă sinteză.

Din vechimea şi din transmiterea ei (presupus) neschimbată, sau cel puţin nealterată în esenţă, decurge pe cale de consecinţă şi valoarea tradiţiei. Cu alte cuvinte, vechimea şi conformitatea la tradiţie, co-prezente, garantează calitatea - pentru grupul ataşat respectivei tradiţii - ritualului, textului sau artefactului respectiv. În acest sens, participarea la forma veche, tradiţională este o formă de flatare a precedentelor, iar inovaţia însemnează o cît mai bună adecvare a circumstanţelor noi la sensul tradiţional. Valoarea nu decurge (doar) din diferire, de regulă radicală, aşa cum credem, încă, deşi modernitatea ne-a părăsit, ci din împărtăşire de la ceea ce a fost deja verificat ca fiind bun. Tradiţia are, însă, geometrie variabilă. Din norul de naraţiuni semnificative care agregă o tradiţie, unele capătă, în timp, valenţe noi, în vreme ce alte valenţe se pierd în timp. Tradiţia este, astfel, într-un perpetuu proces de (re)configurare şi, într-o oarecare măsură, din acest proces de re(con)figurare face parte şi o doză de invenţie, de noutate, care poate fi adăugată à rebours ca simulacru al principiului sau al istoriei înseşi de devenire.

Tradiţia este observată în existenţa şi devenirea ei. Ea nu poate fi anticipată şi nu poate fi predicată / proiectată. Evident, arhitectura brâncovenească a fost un proces, nu doar un summum de obiecte date. Loggia lui Dionisie se adaugă ansamblului de la Hurezi în 1753 şi deja aminteşte de barocul italian, fără ca să facă, prin aceasta, notă discordantă cu ansamblul căruia i se rataşează. Ea şi-a căpătat retrospectiv autoritatea, de fiecare dată reînnoită, în funcţie de circumstanţe istorice noi.

Tradiţia conferă identitate grupului, asigură adeziunea, coeziunea şi conformitatea la/în grup prin ataşamentul la o tradiţie. Arta şi arhitectura brâncoveneşti sunt învestite cu aura de tradiţie şi pentru că, reluate în felurite ipostaze ulterioare, au părut că se constituie într-o alegorie a românităţii înseşi. Repetiţia cu regulă de iteraţie este regula centrală a oricărei tradiţii, care este, astfel, un proces ciclic, dar asemănător mai degrabă atractorilor stranii decît cercului. Există un miez central vestigial, cel constituit din opere edificate, pictate, şi din texte de escortă, împrejurul căruia gravitează, pe traiectorii diferite, toate celelalte componente, noi sau vechi, care se adaugă în timp prin iteraţiile succesive; acestea aduc în prezent trecutul (sau, mai exact, reprezentări contemporane ale acestuia). Nu altfel se petrec lucrurile cu tradiţia brâncovenească, în întreita ipostază: arhitectură vernaculară, arhitectură neoromânească şi arhitectură contemporană. Fiecare dintre părţile şi articulaţiile unei tradiţii dau seama în chip fractalic despre imaginea întregului, i.e. a lumii comunităţii imerse în respectiva tradiţie, pe care o împărtăşesc membrii respectivei comunităţi. Tradiţia construieşte comunităţi, întărindu-le pe cele existente, dar poate şi inventa un sentiment de apartenenţă. Trebuie amintită distincţia făcută de Peter Collins între a fi imers într-o tradiţie (ca peştele în apă: tradiţia nu se obiectivează dinaintea utilizatorului, ci îi este dată prin naştere, sau prin intrarea într-o profesie) şi a opta pentru o tradiţie, prin diferite procedee (migraţie, convertire, asumare deliberată şi conştientă). Ieşiţi forţat, prin modernitatea care ne-a fost dată, din propria tradiţie, încercăm să o recuperăm, să o emulăm şi, încă o dată, să o augmentăm din interior, prin rigoare geometrică (ba chiar proporţii privilegiate, sacre), în ansambluri şi în edificii, augmentând tradiţia locală, arhitectura brâncovenească şi-a menţinut autoritatea şi valoarea până astăzi. Materiale superioare celor din arhitectura vernaculară, precum piatra şi, ca o formă apoteotică, marmura, apar la casele domneşti ale lui Brâncoveanu din Bucureşti şi sunt remarcate pentru eleganţa lor de Antonio del Chiaro, secretarul italian al principelui Brâncoveanu. Scara este monumentală, reşedinţele voievodului sporind în dimensiune faţă de cele ale boierilor şi chiar faţă de cele ale predecesorilor săi princiari. Mănăstirile şi lăcaşurile de cult sunt ctitorite în aceeaşi manieră aulică, iar bisericilor vechi le sunt adăugate pridvoare şi turle, precum şi pictură nouă.

În concluzie, aş observa că politica de basculă, a voievodului, ţine ţara ferită de tătari, dar şi de turci şi de austrieci, care-i conferă titlul de principe al imperiului. Mazilirea, ea însăşi, era cât p-aci să fie şi ea ocolită, tot cu peşcheş, bacşiş şi celelalte vorbe de ocară care ne-au rămas în vocabular şi în comportamentul social; dar vine momentul crucial, cel al martiriului, când voievodul, privindu-şi copiii şi ginerele murind, trece dincolo de orice prag al laşităţilor şi al compromisurilor, primind cununa cea neveştejită. Ca şi tâlharul de pe cruce, alături de Iisus, domnitorul se răscumpără integral, plătind cu totul preţul muceniciei sale şi a alor săi. Atmosfera sumbră de-acasă, după această crimă cumplită, pare reflectată de abundenţa scenelor din Apocalipsă în bisericile pictate după masacru. Dar şi de tăcerea complice a ascunderii moaştelor domnului în chiar centrul oraşului, la Sfântul Gheorghe Nou.

Aşa se explică, poate, prin această răscumpărare fără rest, prestigiul sever al moştenirii cantacuzineşti şi brîncoveneşti până în sfânta zi de azi, neîntreruptă nici măcar de ciuma roşie a comunismului (judeţeana de partid de la Râmnicu Vâlcea are sus de tot, în turn, o replică a colonadei hurezene, dacă nu cumva, direct, a originalului florentin). Arhitectura vernaculară a adoptat cele câteva trăsături distinctive ale sintezei barocului ortodox / bizantin, cum îl numeşte acad. Răzvan Theodorescu (curatorul secţiunii din expoziţia Tradiţia continuă - Brâncoveanu 300, pe care am făcut-o împreună şi cu profesorul Marius Marcu Lăpădat, pentru Creart în 2014). A făcut-o imediat: pridvor pe vest, turla înaltă peste naos şi, la bisericile de lemn inclusiv, torsadă. Are aparenţa unui program sistematic: construcţie, reconstrucţie (aggiornamento) şi modificarea arhitecturii populare; geometrie nouă, simbolică, recunoaşterea publică a breslelor constructorilor.

Au nu cumva asta e chiar funcţia regelui; în cazul nostru, al domnitorului?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer