Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O istorie «darwinistă» a lăcaşului de cult creştin?


Augustin Ioan

24.07.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La 1 Mai 1942, Petre Antonescu ţine la Academia Română un discurs de recepţie numit Biserici noui dupe cutremur (ulterior publicat în volumul numit Biserici nouă - Proiecte şi schiţe, Tipografia Bucovina I.E.Torouţiu, Bucureşti, 1943), asupra modului în care arhitectura ortodoxă românească trebuie să transforme ceea ce fusese un dezastru (i.e. cutremurul din 1940) într-un moment de nou început.

Trebuia învăţat din experienţa dezastrului că aşa cum se petreceau lucrurile în arhitectura noilor biserici ortodoxe nu mai putea continua. Nu era vorba doar despre tehnici constructive şi materiale revolute. Era, ca o consecinţă a acestora, o înapoiere periculoasă în planul expresiei, cea care de fapt mărea decalajul între programele civile şi arhitectura sacră. Or, când se prăbuşesc biserici, se prăbuşeşte o dată cu ele şi ceva din credinţa pusă într-însele. A proiecta biserici, pare să spună autorul comunicării, este mai mult decât a proiecta o clădire obişnuită.

Merită să urmărim argumentele lui Antonescu, menite să teoretizeze temeiurile pe care s-ar fi putut concepe o arhitectură nouă - tehnologic şi estetic - care păstrează însă legăturile cele mai strânse cu vechea arhitectură ortodoxă. Trebuie spus dintru bun început că Antonescu are o viziune modernă asupra istoriei, al cărei motor este progresul. Pentru a-şi întemeia pledoaria în favoarea înnoirii, arhitectul o va transforma în motorul devenirii arhitecturii. Nu doar că trebuie procedat astfel, ne sugerează autorul, dar acesta este chiar Modul în care se schimbă la faţă arhitectura, dintotdeauna.

Exemplele prime sunt, se înţelege, bazilica şi, mai înaintea ei, templul grec. Sub pana lui Antonescu, lupta cu materialele devine sursa înnoirii limbajului primei arhitecturi creştine. Iată precedentul istoric, cel care întemeiază şi argumentul contemporan: ne aflăm la momentul când creştinismul devine religie oficială, sub Constantin. Deşi avusese dificultăţi de a se manifesta şi trecuse prin trei secole de martiriu, ritualurile vor fi fost perfect cristalizate, astfel încât arhitecţii împăratului nu făceau decât să caute, din ceea ce se afla la îndemână, spaţiul optim pentru acest ritual deja închegat: bazilica; iat-o: "tipul de clădire exact corespunzător cerinţelor noului cult" (Antonescu, 9), pregătit parcă să preia în pântecul său încăpător pe creştinii scăpaţi de prigoană, triumfători. Era cu adevărat o coincidenţă, sau, mai degrabă, consecinţa acelei "mari dibăcii si a deosebitului noroc" al oamenilor împăratului, care ştiau precis ce căutau?

Nu vom şti niciodată, pentru că degrabă noile spaţii de cult, oricât de bine vor fi fost conformate, s-au dovedit prea puţin capabile să reziste timpului şi barbarilor, în special din pricina tavanelor de lemn, sensibile la foc. Arhitecţii sau meşterii zidari ai vremurilor însă au (re)făcut pasul strămoşilor greci şi romani, trecând la folosirea bolţilor şi cupolelor, care sunt expresia formală a potenţialului structural al zidăriei de cărămidă şi de piatră. Cu alte cuvinte, nu presiunea simbolică este aceea care modelează arhitectura lăcaşurilor de cult, ci adecvarea expresiei la noile materiale folosite. Bolta ar fi apărut întâi din raţiuni structurale în biserică şi abia apoi încărcată cu semnificaţiile cunoscute. Aşa încât, curge mai departe argumentul arhitectului, devreme ce forma este proprie materialului, un optim al dispunerii sale în operă, reiese cu necesitate de aici că, înnoind acum iarăşi punerea în operă - de data aceasta era vremea betonului armat - este neapărată nevoie să lepădăm formele (proprii materialelor) vechi, spre a îmbrăţişa noi forme care vin din chiar folosirea noilor materiale.


(Macheta bisericii Caşin, 1935, arh. Ionescu Berechet)


(Biserica Sf. Constantin şi Elena, Constanţa, 1936, arh. Ionescu Berechet)


(Biserica Neamului, 1940, arh.N. Joja, N. Goga)


(Proiect căştigător, Catedrala din Odessa, 1942, arh. N. Joja)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer