Francisc din Assisi, sfânt şi personaj

Citiţi un fragment din această carte.


Francisc din Assisi (1181-1226) a fost, în vremea sa, şi a continuat să fie peste veacuri, sfântul necesar pentru a lămuri aspiraţia firească a oricărei fiinţe omeneşti de a şti şi a se şti situat undeva şi faţă de ceva sau Cineva. Nu a rămas închis în rama icoanei sale, ca model static, de imitat, ci trăieşte ca personalitate fascinantă ce solicită reflecţia, interogaţia, propune o cale ce poate fi, dacă nu urmată, cu certitudine gândită, meditată. Este totodată personajul care sondează istoria perpetuă a existenţei pentru a o adapta la timp şi la timpuri.

Dante, Saramago, Torquato Tasso, Rubén Dario, Kazantzakis şi mulţi alţii l-au admirat în cuvinte; Franz Liszt, Malipiero, Castelnuovo-Tedesco, Olivier Messiaen în sunete; Zurbarán, Giotto, Bellini, Tiziano, Caravaggio şi Joan Miró în culori fixe, iar Roberto Rossellini şi Federico Fellini, Raffaello Pacini şi Franco Zeffirelli în imagini mişcătoare.

Dar veacul său a întrecut în admiraţie veacurile următoare: scrierile despre Francisc erau atât de numeroase imediat după moartea sa, încât a fost nevoie de o stăvilire, ba chiar eliminare a unora dintre ele. Însă I fioretti - Floricelele i-au trecut prin inimi până la noi. Considerat a fi expresia cea mai autentică a vieţii religioase din Evul Mediu, conţinând mult mai multă istorie şi politică decât etalează la prima vedere, Florile a fost un bestseller chiar de la început şi este considerat în continuare un clasic al literaturii universale. Titlul indică o antologie de texte alese pe baza unor criterii de direcţionare morală (departe de a fi, însă, un breviar de reţete), narate pe un ton fabulos, cu o simplitate expresivă eficientă.

Legendele aduc mărturii preţioase despre vitalitatea şi entuziasmul cu care se păstra amintirea despre viaţa şi învăţăturile Sărăcuţului (il Poverello), cucerind nu numai prin farmecul poeziei, ci şi prin atmosfera documentului istoric. Este, în mare parte, versiunea populară a lucrării Actus beati Francisci et sociorum eius, redactate între 1327 şi 1340, probabil de Fra Ugolino da Santa Maria, al cărui nume e menţionat de trei ori în Actus. Floricelele (I fioretti) - cu sensul evident de Antologie - erau un exemplu de popularizare (volgarizzamento), adică traducerea în limba italiană a timpului (lingua volgare) a unei opere scrise în latină sau, uneori, în greacă, cu unele modificări faţă de textul original, adaptat la contextul cultural în care avea să fie inserat. Deosebit de răspândit în Italia în secolele XIII şi XIV, acest gen a apărut concomitent cu naşterea unei culturi a scrisului în "volgare", din necesitatea de a oferi unui public cât mai larg modele şi învăţături provenind din alte literaturi. Autorul unor astfel de traduceri-adaptări nu-şi punea problema unei reproduceri fidele, ci mai degrabă era preocupat de folosul (edificarea) şi plăcerea cititorului. De aceea i se părea firesc să elimine anumite părţi considerate nesemnificative, să dea lămuriri ample pentru unele cuvinte, concepte sau întâmplări care ar fi fost greu de asimilat în cultura timpului, să de-localizeze un eveniment, să re-elaboreze în stil propriu opera şi să treacă textul originar prin propriul alambic artistic.

Astfel au apărut în Italia medievală operele lui Cicero, Salustius, Virgiliu, Ovidiu, Boetius, Titus Livius (acesta din urmă prin travaliul tânărului Giovanni Boccaccio). În Europa Evului Mediu,limba comună, populară era vorbită de toţi aceia care nu cunoşteau latina. Cine ştia litterae latinae era considerat litterat, adică alfabetizat. Francisc însuşi se declara "ne-literat", adică necunoscător al limbii latine, deşi, ca fiu al unui negustor bogat, fusese şcolit în această limbă, precum şi în franceză; de asemenea redactase, cu ajutorul ucenicilor săi, atât în limba populară, cât şi în latină, numeroase texte care au circulat în epocă.

Florile a fost redactat pornind de la Actus, probabil de franciscanul din regiunea Marche, Ugolino da Montegiorgio, între sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui de-al XIV-lea, şi continuat, se pare, de Ugolino Brunforte da Sarnano, dar, după alţi exegeţi, de Giovanni dei Marignolli. Francesco De Sanctis îl situa pe autorul culegerii alături de cei care: au ingenuitatea unui copil ce stă cu ochii larg deschişi pentru a auzi, şi cu cât faptele sunt mai extraordinare şi mai minunate, cu atât ascultă cu mai mult nesaţ şi crede tot... participarea lui afectivă este cu atât mai vie, mai impetuoasă şi mai lirică, cu cât viaţa sa este mai abstinentă şi strâmtorată; aproape o răzbunare a naturii, care strigă mai tare acolo unde e contrastul mai puternic.

Însă Gianfranco Contini observă că Florile, "în ciuda aparentei inocenţe, este şi un gest de politică ecleziastică", referindu-se la faptul că autorul susţine necesitatea conformării cu modelul franciscan al rigorii absolute. Opera apare mai apropiată de viziunea tipică a "curentului" Spiritualilor, susţinători ai necesităţii ca Ordinul minoriţilor să fie cât mai fidel idealului de sărăcie promovat de Sfânt.