Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Demn


Alexandru-Radu Săvulescu

10.07.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Voiam să vorbesc ceva serios cu ea, când s-a legat de ceva neimportant spus de mine şi a început să ţipe, aşa încât m-am ridicat de la masă, spunându-i: "Te deranjează prezenţa mea? Pot să plec atunci." La distanţă de câteva zeci de ani, se repeta aproape identic o scenă pe care o credeam uitată.

Rada găsea mereu motiv de ceartă la masă. Sau la diverse ocazii. Sărbătorile erau în mod special foarte tensionate, le aşteptam cu teamă. Pândeam orice semnal premergător, încercând să evit cearta, iar dacă nu puteam să le evit, încercam măcar să rămân calm. Părintele Dimoftache, care avea nouăzeci de ani sau peste când ne-a cununat, ne-a spus la sfârşitul slujbei: "Într-o căsnicie, oricare dintre soţi se poate enerva. Ar fi bine însă să nu o facă amândoi în acelaşi timp." Exploziile de furie ale Radei se declanşau practic din senin. Era suficient s-o rog să împingă puţin mai spre mijlocul mesei paharul pe care-l pusese prea aproape de margine, ca să înceapă să ţipe: "Sigur, tu eşti perfect, nu spargi niciodată nimic, doar eu am două mâini stângi!" Frecvent lucrurile alunecau apoi spre absurd, cu acuzaţii teribile, de care nici nu-mi mai pot aminti, atât erau de multe şi de neaşteptate. Lansa atac după atac. La început eram uimit şi amuzat, apoi mirat şi necăjit, ajungând foarte repede enervat de-a binelea, până când simţeam că explodez. O dată sau de două ori chiar am explodat. Am trântit farfuria aşa de tare că o parte din supă a zburat până pe tavan. Dar Rada nu se lăsa impresionată, îşi continua peroraţiile printre cioburi, ba mai trecea şi la ameninţări, pe care nu părea să ezite să le pună şi în practică. Un rictus i se instala progresiv pe faţă, făcând-o aproape de nerecunoscut, iar corpul i se înclina tot mai mult în faţă, ca al unui boxer gata oricând să înceapă să împartă pumni. Era deja prea târziu ca să mai scap, mă urmărea oriunde m-aş fi dus în casă, nu mi-ar mai fi dat drumul - era partea de bulldog a caracterului ei. Cred că-şi dorea mai mult să ne certăm, decât să mă facă să cedez. Cum eu nu doream însă nici una, nici alta, abordam o a treia cale, presupun mai mult instinctiv. "Ies să mă plimb puţin ca să mă liniştesc şi poate reuşeşti să te calmezi şi tu până mă întorc. Vorbim la întoarcere", îi spuneam. De atunci nu se mai închide bine uşa de la intrare. Oricât am încercat s-o repar, nu se mai poate, a încasat prea multe lovituri. Când mă pregăteam de plecare, mă urma ţipând şi împingându-mă. Nu m-am aşteptat să treacă la fapte, dar mi-a trântit uşa cât a putut de tare în cap. De atunci, ori de câte ori plecam când voiam să evit o ceartă, trântea uşa. Chiar dacă eu încercam să ţin contra, după ce plecam, Rada o deschidea la loc, trântind-o cât putea de tare, uneori şi de câte două sau trei ori, în timp ce eu mă îndepărtam pe scări. La întoarcere, în ţipetele de "Laşule! Fugi când nu-ţi convine!", culegeam capacul de la vizorul uşii, pe care-l găseam zburat în diferite locuri prin casă, şi măturam tencuiala căzută şi de o parte şi de alta a uşii. Ea n-a cules capacul şi n-a făcut curat nici măcar o dată în jurul uşii. De-a lungul convieţuirii noastre, a fost nevoie de cel puţin două reparaţii foarte serioase la uşă, pentru că ajunsese să nu se mai închidă deloc. Desigur, ambele reparaţii au fost plătite de mine, doar era casa mea, eu trebuia să plătesc toate cheltuielile.

Presupun că vecinii de scară se baricadau în timpul ăsta în apartamentele lor, înspăimântaţi de revărsarea nestăvilită de adrenalină. Spun presupun pentru că nimeni nu mi-a spus niciodată nimic, deşi scara are o sonoritate deosebită, orice zgomot, cât de mic, se aude peste tot, intră cumva şi în casă, musafirii mei, neobişnuiţi cu sunetele de aici, de multe ori tresar când se aud diverse zgomote de pe scară de parcă s-ar auzi din casă. Dar pe Rada nu cred c-o interesa prea mult în acele momente părerea vecinilor.

Acum, la atâta timp distanţă, mă întreb dacă făceam bine că mă retrăgeam. Nu puteam totuşi să mă cert cu propria mea soţie pentru nişte lucruri absurde. Unii mi-au spus: "Dacă i-ai fi dat o palmă, poate s-ar fi trezit la realitate". Poate. Eu m-am aşteptat ca Rada să-şi dea seama singură de absurditatea situaţiei, ceea ce nu s-a întâmplat. Aşa că n-am rezolvat nimic.

Experienţa mi-a dovedit de altfel că o comportare "demnă" în faţa unor oameni dezlănţuiţi nu are întotdeauna efectul scontat. Într-o perioadă de mari agitaţii politice, la începutul anilor 1990, în care "golanii", "legionarii" şi "monarhiştii" încercau "să vândă" ţara, iar minerii fuseseră chemaţi la Bucureşti de autorităţile de atunci ca să "facă ordine", mă întorceam spre casă prin spatele hotelului Intercontinental, pe strada care fusese cred deja rebotezată Jean Louis Calderon. Trecând pe lângă un cetăţean turmentat în salopetă, îl aud strigând: "Nu ne vindem ţara!". Îmi văd de drum fără să-l bag de seamă, dar el mă observă. Cred că ceva din privirea mea nu i-a plăcut, pentru că imediat a început să ţipe la mine: "Monarhistule, îţi arăt eu ţie!", şi s-a repezit după mine. Cum eu mergeam repede, iar el era cam nesigur pe picioare, n-a reuşit să mă ajungă, ba chiar distanţa dintre noi creştea cu fiecare pas. Alarmat că mă pierde, omul salopetă a început să ţipe ca un disperat, şi să gesticuleze tot mai tare. După câteva zeci de metri, ca să pot vorbi cu el, ca să-l liniştesc, m-am oprit şi l-am aşteptat. Părea congestionat, nu mi-am dat seama dacă de furie sau de efortul de a mă ajunge din urmă. Înainte de a apuca să spun ceva, mi-a repezit o pereche de pumni în plină faţă. Surprins, m-am ferit târziu şi un pumn m-a nimerit în nas, de unde a început să-mi curgă sânge. Beţivul salopetă m-ar fi călcat în picioare dacă ar fi putut, dar după primul pumn încasat m-am ferit ba într-o parte ba în alta, analizând în acelaşi timp opţiunile pe care le aveam la dispoziţie. Nu voiam să fug de el, dar nici să-l lovesc, ca să nu-i fac vreun rău, mi-era frică că ar putea să cadă singur şi să se lovească la cap sau să păţească altceva. Chiar atunci poliţistul de vizavi, de la ceea ce pe atunci era ambasada Palestinei, a strigat la noi. Salopeta s-a calmat brusc şi s-a dus spăşită la poliţist. Am traversat şi eu în urma ei. Poliţistul ne-a cerut să intrăm în curtea ambasadei, în spatele unui gard de unde nu se putea vedea din stradă, şi mi-a spus: "Am văzut cum v-a lovit, îi daţi şi dumneavoastră un pumn şi sunteţi chit." Omul salopetă a închis ochii în aşteptarea pumnului meu. Îi ţinea în continuare închişi când mi-am luat la revedere de la poliţist.

Bunicul, Tataia, era un personaj foarte social, şi complet lipsit de agresivitate. Prin natura meseriei lui, de medic, avea de-a face cu zeci de pacienţi în fiecare zi. Iar prin firea lui, de poet, îi plăcea să se facă auzit.

La el am văzut prima dată reacţia asta - când se simţea ofensat într-o discuţie, se ridica demn şi pleca. Nu riposta niciodată. Era complet inadaptat la ceartă. Cel mai grav lucru pe care-l putea face era să se ridice şi să plece.

Făcea asta când cerea să se facă linişte la masă, când aveam musafiri, ca să citească o poezie, iar Mamaia, care n-avea răbdare să-l asculte, îl întrerupea la jumătate, cu voce tare, ca să-i îmbie pe meseni: "Nu mai vreţi o porţie de cutare sau un pahar de cutare?"

Se ridica şi pleca demn, aşteptând să i se ceară scuze, şi să fie chemat înapoi, şi atunci când îi răspundeam eu cu vreo obrăznicie. Adevărul este însă că niciodată nu i-am cerut scuze. Şi nici nu l-am chemat înapoi la masă. Nu-mi dădeam seama că l-am rănit, şi că el nu vrea să mă rănească la rândul lui.

Îţi cere efort şi-ţi ia timp să-i înţelegi pe oamenii superiori.

(Bucureşti, iulie 2018)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer