Un cuvânt la lansarea albumului Palate de justiţie din România, Ed. Igloo, 2017

Domnilor miniştri, doamnelor şi domnilor,

Aplauzele la sfârşit, vă rog, că nu ştiţi dacă le merit sau nu, deocamdată.

Palate de justiţie din România, apărut la Igloo, este un album foarte frumos, la care mă bucur că am avut ocazia să particip şi despre care v-aş spune două vorbe, dacă tot am fost chemat aici, într-un Palat al Justiţiei la care a lucrat Ion Mincu. Palat care s-a restaurat acum recent, dar dacă mă uit cu foarte multă atenţie la pereţii deja cu infiltraţii aş zice că n-a mai lucrat bietul Ion Mincu. Dar, oricum, e bine că s-a restaurat, e un spaţiu foarte frumos.

Domnul ministru Cazanciuc a spus mai devreme că există origini comune ale spaţiilor de justiţie şi ale lăcaşelor de cult - eu am avut privilegiul să mă ocup mai degrabă de acest din urmă domeniu, al arhitecturii religioase. Unii dintre dumneavoastră ştiu, tocmai l-am îngropat pe Regele Mihai I, pe 16 decembrie 2017, la Curtea de Argeş, în catedrala nouă de acolo, pe care am avut onoarea să o proiectez. Dar există această legătură, pe care limba română, într-un mod foarte interesant, o păstrează - este singura între limbile latine unde termenul de "bazilică", referitor la un tip spaţial, desemnează în continuare exact acelaşi lucru: biserica vine de la bazilică. În toate celelalte vine de la - culmea - un termen grecesc, de la cel de "adunarea credincioşilor" - "ecclesia". Şi celelalte limbi latine păstrează "adunarea credincioşilor", când spun, de fapt, despre lăcaşurile de cult.

În fine, acesta are mai puţină importanţă. Dar ce are foarte multă importanţă este faptul că palatele de justiţie, până în ziua de astăzi, păstrează ceva dintr-un tip de sacru, pe care îmi permit să vi-l propun sub sintagma de "sacru civic", nu neapărat religios. Adeseori, chiar nu este. Ba, chiar, din ce în ce mai puţin. Dar aceste valori de "sacru civic" dispar pe zi ce trece din oraşele noastre şi asta se vede şi la noi. Valorile sacrului civic înseamnă comunităţi aşezate şi migraţiile n-au cum să nu contribuie la demantelarea acestora, ca să nu spun mai rău de atât. Marile migraţii de la sfârşitul Antichităţii, care au pus capăt Imperiului Roman, au strămutat mai puţină lume decât a plecat doar din România după 1989... Aşa că vă daţi seama despre ce scară a lucrurilor vorbim.

Suntem într-o criză a sacrului civic, a valorilor împărtăşite, valori pentru care merită să ieşi în spaţiul public. Puteţi verifica, sunt oraşe romane, am avut ocazia să văd şi în Africa de Nord, am văzut recent şi la Pompei - bazilicile sunt în relaţie cu forumul. Acolo îţi căutai dreptatea în miezul urbei, în centrul oraşului. Şi era în primul rând, repet, un spaţiu public. Noi - arhitecţii - uităm din ce în ce mai mult să deschidem cât se poate de mult edificiile publice către public. Faptul că păzim spaţiile publice ale oraşului cu poliţia, faptul că cea mai publică clădire din Bucureşti e păzită cu arma - şi vorbesc de Palatul Parlamentului - şi cu gard, ca la ţară... spune ceva despre modul în care noi ne raportăm la acest spaţiu public şi cum îl înţelegem şi cum îl gestionăm. Ar trebui să fie cel mai accesibil loc din Bucureşti. Or, nu e, după cum foarte bine ştiţi.

E bine, întotdeauna - eu fac exerciţiul acesta cu studenţii mei - să ne întoarcem, atât ca etimologie a termenilor, cât şi ca istorie a unui anumit model din acesta, să vedem dacă nu cumva pe parcurs, tot câştigând, s-a şi pierdut foarte mult. Şi în cazul bazilicii s-a pierdut foarte mult, Italia încă până după Renaştere a păstrat tipul de bazilică cu alte însărcinări - pentru, cum să spun, adunarea aleşilor unei cetăţi, bazilica de la Vicenza, în care am avut onoarea să stau la nişte studii cu mulţi ani în urmă, a lui Andrea Palladio, este una dintre cele mai spectaculoase exemple ale acestui tip. Este o corabie întoarsă. Acoperişul este, chiar la propriu, exact cum s-ar fi făcut, deci toate coastele acoperişului se văd în sala mare a consiliului. Acolo eu sigur că ascultam cu mult interes ce se spunea la curs, dar eram cu ochii pe corabie. Şi, apropo de legătura cu biserica, aşa e şi naosul - acesta înseamnă, printre altele, o corabie, care merge... pe cer şi de-a-ndăratelea. Pare că e de-a-ndăratelea - de fapt noi suntem aşezaţi altfel.

Şi vreau să vă uitaţi la aceste clădiri ale justiţiei şi o să vedeţi că toate împărtăşesc o seamă de trăsături, care derivă cumva din rolurile pe care vi le-am spus. Toate se cheamă - şi chiar şi arată - a palate. Deci sunt, cu toatele, clădiri monumentale, ceea ce arată rostul justiţiei într-o aşezare şi într-o comunitate. Toate emulează trăsăturile arhitecturii celei vechi. Mai cu seamă ale celei romane. Nu numai pentru că e tipul de bazilică, ci şi pentru că este arhitectura clasică. Toate emulează trăsături legate de echilibru. Doamna legată la ochi şi cu balanţa în mână, despre asta spune chiar şi prin arhitectura unde este găzduită: echilibru. Care se realizează, sigur, mai simplu îmi e să vă spun prin simetrie, dar prin tot felul de alte procedee sofisticate, mai ales în arhitectura modernă, când simetria nu mai e aşa de prizată.

Şi toate celelalte lucruri le veţi vedea, cu siguranţă, în album. Şi am spus deja asta domnului ministru, nădăjduiesc că nu se supără dacă o spun şi public: ar trebui un volum 2. Ba, mai mult, vă spun în seara asta, că nu i-am spus atunci, ar trebui şi un volum 3. Volumul 2 ar trebui să cuprindă o seamă de clădiri dedicate justiţiei, construite în perioada comunistă. Între care unele sunt de foarte bună calitate arhitecturală. Azi... era cât pe ce să n-ajung în seara asta, m-am înzăpezit la Iaşi şi am stat două ore azi dimineaţă, pe aeroportul din Iaşi... Nu vreţi să ştiţi cum e România când se întâmplă câte un eveniment din ăsta: când ninge 10 cm, suntem în plin cataclism. Şi m-am dus şi m-am uitat, pentru că ştiam că vin aici şi m-am uitat la Palatul de Justiţie de la Iaşi, care e o clădire făcută de Nicolae Porumbescu, noi îi spunem "Gipsy", fondatorul şcolii de arhitectură de la Iaşi, de cea mai bună calitate. Ar merita să facă parte dintr-un album. Mai sunt câteva astfel de clădiri mai recente.

Iar al treilea volum, cu siguranţă ar trebui să cuprindă... S-au făcut câteva şi după '89, dar ar trebui să cuprindă o seamă de proiecte. Cum ar trebui să arate această arhitectură de acum înainte? Putem să facem tot doar arhitectură de-asta istorică, sau trebuie să gândim cumva, cum să spun, dacă înţelegem pe ce se sprijină o astfel de arhitectură a dreptăţii, a împărţirii, a distribuirii dreptăţii, a menţinerii dreptăţii, poate că putem s-o facem şi noi arhitectură contemporană. Avem motive să sperăm în acest sens? Da. Cu toţii ştiţi, unii, sunt convins, mai bine decât mine, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este într-o clădire de o arhitectură ameţitoare High-Tech, făcută de un mare arhitect High-Tech, excepţională. Excepţională! Pot să vă dau exemple nenumărate din Franţa, unde, pe lângă palate de justiţie, sigur, toate cu caracter istoric - or fi având şi ei albumele lor -, dar sunt palate ale justiţiei excepţional de contemporane, unde se verifică... trăsăturile unui popor. Poate ale unui popor e prea mult spus, dar ale unei comunităţi care caută dreptatea şi se organizează împrejurul unor noi concepte, inclusiv arhitecturale... Am avut ocazia să văd, de pildă, vă dau un exemplu celebru: noul palat de justiţie de la Grenoble, care este o arhitectură cum? Păi cum am scris şi în carte că ar trebui să fie: foarte echilibrată, transparentă - cum acum marile edificii publice care se construiesc în Occident se străduiesc să fie: Reichstag-ul, cu cupola sa transparentă... ştiţi foarte bine. Noua filarmonică, Elbphilharmonie, de la Hamburg ş.a.m.d. E o temă a transparenţei acesteia, pe care sigur că noi o clamăm şi o cerem spaţiului public în general, dar cu siguranţă, aici, unde se face dreptate, ar trebui să fie transparenţa maximă, inclusiv la propriu, şi cu nişte consecinţe arhitecturale... ale căror consecinţă, repet, trebuie să le tragem.

Deci, mă opresc din "bătaia de câmpi", nu ştiu cât de graţioşi, dar aş spune că e un proiect care merită atenţie; e un proiect care trebuie continuat şi dacă dumneavoastră vreţi să faceţi acest lucru, uite, e şi decanul de la Arhitectură aici, colegul meu, eu mă uit în ochii lui şi vă pot spune că noi vă ajutăm. Pentru că e o miză. Pentru că de 25 de ani, statul român, în loc să conducă, cum se întâmplă în Franţa, discursul arhitectural, se ocupă de orice altceva...

Trebuie să fii în avangardă, ca stat, în prima linie a schimbării. În Franţa acest lucru se întâmplă sistematic de 40, poate chiar mai bine, de ani. În orice caz, înainte de Mitterand. Şi, în orice caz, cu el, cu Grand Projét. Cum se aşază instituţii, în sensul de clădiri care desemnează instituţii, se trasează axe urbane, se dă de lucru tinerilor arhitecţi care n-au cum să înceapă altfel, decât prin proiecte ale Ministerului Dezvoltării. În fiecare an, terenuri dificile: "Ia ziceţi, măi, copii, ce credeţi că ar trebui făcut aici?". Şi premiate proiectele inovative... N-au cum să se lanseze altfel, decât dacă iau premii. Piaţa nu-i ajută, într-o primă instanţă, dar statul îi poate ajuta. Sumele sunt ridicole, dacă vă povestesc ce premii sunt... Lucrul acesta să ştiţi că statul, oricine ar fi fost el - şi vă văd că sunteţi, ca să zic aşa, bine distribuiţi pe spectrul politic aici - statul trebuia să-l facă. Încă nu-i târziu. Statul poate să-şi asume, în continuare, această misiune.

Şi închei cu încă o frază. Aţi spus la început de album de ambasadele din lume. Să ştiţi că noi avem ambasade nu doar la Paris acolo unde stă într-o clădire excepţională pariziană; avem ambasade făcute de arhitecţi români excepţionale, în lume. Pentru numele lui Dumnezeu, Parlamentul din Khartoum e făcut de un arhitect român, de Cezar Lăzărescu. Despre această arhitectură pe care noi am trimis-o - din motive pe care nu le discutăm acum, dar am trimis-o în străinătate - în Algeria, în Maroc, în Egipt, în Sudan şi în foarte multe alte locuri - colegul meu îmi mai şopteşte, dar nu văd până acolo - merită cunoscută. Aia reprezenta, cum spuneaţi dumneavoastră, cu siguranţă statul român, dar ei ştiau că e ceva făcut de România. Şi erau nişte buzdugane... şi sunt ambasade excepţionale. Nu vă dau multe exemple, eu v-o spun pe cea de la Varşovia, făcută imediat după episodul stalinist, o arhitectură de o eleganţă extraordinară. Nu ştie nimeni despre ea, nu ştim noi, arhitecţii, despre ea, nu vă reproşez dumneavoastră. E o acţiune pe care, dacă doriţi să o continuaţi, noi vă stăm la dispoziţie cu cea mai mare plăcere, pentru că e o cauză dreaptă, ca şi justiţia, cum ar trebui să fie în România.

Vă mulţumesc!