Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Capelele Vaticanului la Bienala de arhitectură de la Venezia din 2018 (I)


Augustin Ioan

14.08.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După modesta mea opinie, evenimentul major al Bienalei de arhitectură de la Venezia din 2018 este participarea Vaticanului cu pavilion propriu. Acesta este compus din zece capele plus una (care explică tema: interpretări ale spaţiului sacru contemporan, pornind de la o capelă a lui Gunnar Asplud din cimitirul Woodland din Stockholm). Capelele sunt plasate în spaţiul plantat de pe insula St. Giorgio Maggiore, ezit să îl numesc chiar pădure, în spatele capodoperei eponime a lui Palladio. Cu alte cuvinte, o participare primă şi, în acelaşi timp, majoră. Încerc să redau, mai jos, câteva dintre impresiile vizitei acolo, pe o vreme caniculară, în vreme ce arborii erau umpluţi de sunetul metalic făcut de cicade, înainte de a muri, covor, la poalele capelelor.

Aşadar, Francesco del Co, un patriarh al comentariului arhitectural italian şi mondial, curatorul evenimentului, a pornit de la o capelă funerară considerată exemplară, de acum o sută de ani. O casă simplă, de lemn, cu pridvor amplu, înăuntrul căreia naosul circular este surmontat de o cupolă ascunsă în acoperişul de şindrilă, în patru ape. La răsăritul naosului, masa pe care se depune coşciugul. Altarul are deasupra un soi de coş de şemineu, care ar aduce lumina răsăritei celei de sus pe Biblie. Toate aceste elemente, pe rând sau combinate, au fost teme de reflecţie oferite arhitecţilor de pe toate continentele care au proiectat noile propuneri.

Ajuns aici, fac o scurtă pledoarie pentru a însoţi orice experienţă personală, directă, de studiul materialelor oferite de organizatori. Albumul, de asemenea editat de Francesco del Co, aduce toate naraţiunile de escortă menite a contextualiza tema şi proiectele propuse: o introducere de la organizatorii romani, un studiu despre amplasamentul insular venezian în devenirea sa diacronică, un altul, lămuritor, despre ce este aceea o capelă (în raport cu biserica de parohie şi cu catedrala) şi, mai cu seamă, ce mai poate fi ea astăzi, gândurile fiecăruia dintre arhitecţi şi schiţele lor conceptuale, în faze succesive, precum şi procesul de fabricaţie şi asamblare, sau construire directă, după caz. În general, sugerez studenţilor mei să studieze şi discursurile de escortă ale obiectelor arhitecturale, chiar dacă le vor fi văzut deja în fotografii sau, aşa cum s-ar cuveni, în realitatea spaţio-temporală în care sunt imerse. Aşa cum le sugerez să se angajeze în construirea opiniei proprii inclusiv prin lectura textelor de critică arhitecturală - şi sunt multe acum, cu privire la aceste capele - măcar spre a vedea cu cine se învecinează în păreri şi de cine se vor fi despărţind.

Aşa şi aici. Locul ales sigur nu e deloc asemenea pădurii de pini de la Stockholm, între timp a fost Conciliul Vatican II, cu aggiornamento-ul său, cu modernizarea radicală a spaţiilor de cult catolice, dar şi cu critica adusă acestei modernizări din interiorul bisericii catolice în jumătatea de secol trecută de atunci, inclusiv de doi dintre papii anteriori, dintre care cel mai radical a fost Benedict al XVI-lea, papă emeritus acum; modernismul a atins apogeul şi a expiat în această sută de ani, iar societăţile s-au dezvrăjit, nu numai în mediul catolic, ca să nu spun că s-au laicizat de-a dreptul. Deci, există un nivel interpretativ pe care ni-l impune acest secol despărţitor, la propriu şi la figurat, în felul în care este descris în scurtul text Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, al lui Luis Borges (tradus şi în română, în ediţia de Opere de la Editura Univers). În esenţă, proiectul curatorial al lui Francesco del Co este un (re)manifest, o pledoarie pentru revizitarea unui mod de a privi spaţiul sacru în acelaşi timp tradiţional (vernacular, dar şi în sensul moştenirii creştine bimilenare, la rândul său datoare altor tradiţii, anterioare sau concomitente) şi radical-înnoitor, în sensul modern al termenului, o înnoire care, însă, revizitează ceea ce este, în permanenţă, arhaic şi originar în arhitectură, pornind, poate, chiar de la tema capelei funerare, căci, ni s-a spus deja şi parafrazez aici, originea arhitecturii este în mormânt (Loos) şi toate obiectele arhitecturii au ceva de mormânt în ele (Baudrillard).

Prin urmare, contextul era acesta: o pădure, rectificată, adică ordonată şi orientată de prezenţa capelei, unde răposaţii aterizează o vreme spre a decola, spiritul - poate pe axul vertical al altarului, iar trupul - în pământ. Capela mortuară nu era tocmai o biserică - şi lucrul acesta este des subliniat în textele de escortă ale albumului companion, poate pentru a da o şansă în plus experimentului actual, desprins de toate condiţiile obligatorii şi structurante. Există, limpede, o adresare către arhitectura de lemn scandinavă, a caselor, dar, mai ales, a bisericilor din lemn. Material viu, al crucii, el este repropus de câţiva dintre participanţi (Foster şi Fujimori), în vreme ce alţii aleg zidăria, piatra (Soto de Moura), policarbonatul sau oţelul eloxat. În subtextul utilizării lemnului, există referinţa vernaculară la Asplund şi Fujimori este cel care răspunde exemplar acesteia.

Îmi propun să revin la capelele Vaticanului în intervenţiile următoare.


 
 
 

 

 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer