Dar ce este o capelă, atunci? Bine fac autorii volumului că dau o explicaţie contemporană, care caută să explice tema, dincolo de referinţa la proiectul lui Asplund. Pentru eventualul cititor ortodox al albumului Vatican Chapels, lămurirea este obligatorie, deşi, măcar în ultima vreme, se observă o proliferare a capelei funerare adiacente lăcaşului de cult, sau, la cele noi, sub acesta, mai cu seamă de când părea că acest program va fi fagocitat de firmele de pompe funebre cu totul, iar oamenii BOR au înţeles că s-ar vedea fără o sursă importantă - şi sigură! - de venituri.
Prin urmare, capela porneşte de la martirioanele creştine - edicule construite spre a marca locul de îngropare al martirilor primelor două secole de persecuţie, ca model al capelelor funerare ulterioare, dar şi ca exemplu de loc de cult care este mai puţin decât o biserică, de nu cumva chiar apendice al acesteia. Ea îndeplineşte o funcţie aparte, individualizată şi predominantă - capelă pentru muzică, capelă funerară, paraclis sau capelă privată (o temă reapărută şi în arhitectura domestică de la noi, după 1989, măcar prin câteva proiecte). Asta spre deosebire de multiplele straturi de sens simbolic şi de funcţiune ale bisericii. Este adevărat că, în lumea catolică, vedem astăzi cum se oficiază mai degrabă în capele laterale ale bisericii, pentru o mână de fideli, decât în naosul propriu zis. În fine, despre capelă - mai cu seamă despre cele catolice - se poate spune că au o libertate arhitecturală suplimentară în raport cu bisericile, în orice caz după Conciliul Vatican II (1965).
Am spus săptămâna trecută, dar reiau şi dezvolt: Conciliul Vatican II a produs un aggiornamento vehement criticat chiar din interiorul bisericii catolice înseşi; ba chiar de la cel mai înalt amvon al acesteia, cum a făcut-o Papa Benedict al XVI-lea, acum papa emeritus, când a cerut ca Vatican II să fie interpretat. În arhitectură, conciliul a îndreptat altarul către mulţime, nu către răsărit (dez-orientând, la propriu, spaţiul bisericii), a îndepărtat arhitectura de tradiţie prin modernizare forţată şi a transformat spaţiul sacru în spaţiu de socializare, mutând şi mai aproape de neo-protestantism biserica catolică, în orice caz din punctul de vedere al organizării şi utilizării spaţiului interior, dar şi al relaţiei cu tradiţia creştină proprie, apuseană.
Asta explică de ce foarte puţine dintre capelele cele noi, de la Venezia, sunt orientate cu totul, în sensul că altarul şi, deci, preotul oficiant, privesc spre răsărit; poate că explică şi quasi-absenţa locurilor pentru credincioşi la câteva dintre ele, identificând, de fapt, capela cu altarul sau, mai corect spus, reducând capela la un altar, precum Sean Godsell. Capela lui este doar un coş de lumină surmontând un altar mobil.