În selecţia mea, capela pe care a propus-o, în blocuri litice elementare, este şi una dintre cele mai bune trei. În esenţă (căci doar astfel lucrează arhitectul portughez), este o alăturare de blocuri verticale, definind un trapez în plan, mai deschis către altar. Blocurile au două feţe. Cea exterioară, mai puţin fasonată, are chiar o seamă de, vagi, desene zgâriate, ca şi când ar fi vorba despre o uitată artă rupestră. Către interior, către spaţul incintei, sacru, blocurile sunt perfect netede, cu excepţia unuia singur, cel de la est, pe care e incizată o cruce. Naosul este acoperit tot de piatră, într-o alegorie a sistemului trilitic, astfel încât lumina naturală pare condusă, prin acest artificiu, către a lumina doar crucea extrem-estică.
O să îmi spuneţi, şi parţial aţi avea dreptate, că arhitectul nu e la chestiune cu propunerea sa: nu lemn, nu rotondă, nu cupolă.
Dar, repet, în esenţa sa, proiectul este fidel temei şi analogic, căci este o capelă pentru mediul mediteranean, nu pentru cel nordic, scandinav. Nu lemn, aşadar, căci nu sunt codri umbroşi acolo, ci piatră, căci Iberia este un deşert al pietrei; nu invocare a luminii, prin puţul de deasupra altarului, ca la Asplund, ci încercare de a o stăvili, fiind prea multă în sud, încât să conducă singură, prin umbra ce o precede, către altar. Şi, aşa cum Asplund vorbeşte despre caracterul xylic al lemnului, De Moura ne vorbeşte despre caracterul litic al pietrei, în urmarea gândului lui Heidegger: ceea ce este propriu fiecărui material este evidenţiat, dus din potenţă în actualitate, cu gesturi minore, dar extrem de relevante.
