În portic, lemnul e abia fasonat, sunt mai degrabă trunchiuri de arbori abia potrivite spre a susţine poala de acoperiş, care la Asplund era foarte adâncă, pe două rânduri de coloane. Uşa de intrare este extrem de îngustă, abia am putut pătrunde. Înăuntru, lemnul, de data asta fasonat, pare înfrăţit cu el însuşi în a susţine structura şi, spre est, o cruce care străpunge acoperişul, unde se mai afirmă o dată, triumfătoare. Lemnul crucii este, aici, la altar, augmentat cu aur şi proiectat pe un fundal în albul căruia arhitectul a înfipt bucăţi de cărbune.
Deci, o întreită propunere a lemnului (împătrită, căci şi acoperişul era din şindrilă), ca să parafrazez titlul unei excepţionale cărţi de comentariu heideggerian, de la lemnul natural, la cel pregătit pentru cruce şi la cel al crucii înseşi, îndumnezeit, Autorul ne spune despre metafora martirică suplimentară a lemnului în cultura sa, unde creştinii locali erau crucificaţi, adăugându-se astfel, din răsărit, armatei de martiri întru Hristos, care-i duc, în metafora contemporană, mai departe lemnul sacrificial. Nu ştiam nimic despre ei, după cum prea puţin ştiu despre creştinii din sudul Indiei, apostolici.
Mărturisesc că această capelă, japoneză în esenţa ei, mi s-a părut cea mai uşor de înţeles pentru un ortodox, cum eram; poate nu de înţeles, ci de acceptat dincolo şi dincoace de multiplele ei straturi de semnificaţie adăugate de material, de cultura din care vine autorul ei, peste cele proprii culturii în care a edificat capela.
