Foster e un gigant al arhitecturii contemporane, prin care a trecut de la a fi promotor al hi-tech-ului britanic la o arhitectură mult mai ecologică şi mai puţin exhibiţionist-tehnologică. Poate că, în acest context, mai corect ar fi apelativul de monstru sacru.
Aici, în extremitatea estică dinspre lagună a grădinilor de la St. Giorgio Maggiore, a aşezat o capelă care îşi primeşte oaspeţii într-o curte, apoi îi introduce în pronaos, schimbă direcţia şi mai către est, suntem în naos, iar altarul iese cumva din cadrul arhitectural, către peisaj.
Dacă nu dai şi un ocol exterior acestei capele, nu afli de existenţa pietrei care, spre est, are încastrată o oglindă convexă. Soarele de peste lagună trimite şi aici, spre a fi difuzată din acest punct. Mărturisesc că nu am înţeles mesajul acestei pietre, afară de stranietatea sa.
Înăuntru, afli că sunt trei cruci metalice care trag structura de cabluri, tensionată, cea care, la rândul ei, sus-ţine armata de piese subţiri de lemn. Astfel, spaţiul este şi nu este, în măsura în care zidurile capelei sunt şi nu sunt, în acelaşi timp; lumina este cadrilată şi umbra participă în egală măsură la croiala spaţiului. Şi, în plus, participă la arhitectură o vegetaţie care deja se ridicase, pe tijele subţiri de lemn şi pe cabluri (sugerând că, acolo unde va fi reamplasată după încheierea bienalei, ea va urma să fie îmbrăcată în iarbă). Nu pot, deci, să nu mă gândesc la goticul păduros, la catedralele din arbori ce se întâlnesc la vârf, ogival, şi, deci, nu pot să nu îmi reamintesc legătura de rudenie genetică dintre goticul perpendicular englez şi arhitectura hi-tech a secolului trecut.
Structura pare de cort, triunghiulară în secţiune şi tensionată (la propriu) şi face, dacă am dreptate, referire la Moise în felul în care, pictate în pronaos, faldurile din bisericile ortodoxe sugerează împrejmuirea care ocrotea, în deşert, chivotul. Dar structura cortului e cruciformă, metalică; e crucea însăşi, deci mesajul creştin este explicit. Lemnul enormei mese de altar şi al tijelor longiline din care e făcută capela trimit şi ele la materialul de construcţie, viu, care este şi materialul crucii. Vegetaţia care creşte este, şi ea, un semn al viului organic, al morţii şi reînvierii. Prin urmare, prin câteva tuşe de geniu, iată, întreagă, semnificaţia spaţiului de cult creştin şi a creştinismului însuşi.
