25.09.2018
Capela lui Javier Corvalan este, probabil, cea mai fotogenică dintre toate cele prezentate de selecţia Capelele Vaticanului. Şi, deci, cea mai fotografiată. Asta pentru că Foster, cu lemnele lui, este şi nu este vizibil, în vreme ce Soto de Moura, cu pietrele sale, este mult prea prezent pentru a mai lăsa şi spaţiu fotografiabil. În schimb, Corvalan face câteva gesturi din panoplia hi-tech pe care, poate, le-am fi aşteptat de la Foster, încercând, totodată, să fie cel mai, cum să zic, creştin dintre toţi, simbolistica acestei capele aproape ne mai trebuind să fie explicată.

Şi totuşi: spre răsărit, spaţiul circular al capelei (apud Asplund, vă mai amintiţi?) este angrenat în pământ, ferm, de o structură metalică, a ceea ce ar trebui să fie altarul, structură care sus-ţine, deasupra, o cruce tridimensională (apud Dali?). E o axă a lumii acolo, de bună seamă, poate chiar PREA de bună seamă: cred că preferam hornul de lumină decât structura metalică destul de grosieră. Această cruce tridimensională veghează spaţiul circular de sus, unde o ţine pilonul răsăritean (şi singurul). Dar tot acest pilon metalic ridică în aer, spre vest, cercul naosului, astfel încât să intrăm, dinspre vest, în spaţiul sacru.

Drept cupolă a acestei structuri dinamice? Cerul însuşi, al lagunei, şi nimic altceva.

Asta este ceea ce mi-a plăcut la fotogenica propunere a lui Corvalan.

Nu mi-a plăcut caracterul destul de grosier al structurii metalice. Înţeleg că este menţinut (şi, repet, sus-ţinut) în consolă ditamai cilindrul metalic; dar, orişicât, aceşti muşchi metalici nu inspiră prea multă levitaţie, dimpotrivă. La fel de chestionabil: cilindrul naosului are o piele exterioară, una interioară şi, din nou, o structură interioară vizibilă între cei doi pereţi, vizibilă pentru că intri pe sub cilindru şi, deci, îl vezi în secţiunea sa constructivă. Poate că ar fi trebuit închisă partea inferioară a cilindrului? Nu ştiu, aici au fost în primul rând rezolvări structurale şi, abia mai pe urmă, lucruri de fineţe a percepţiei.

Cred, aşadar, că o simbolistică prea explicită este dublată de o materialitate prea greoaie a întregului. Dar, să ne reamintim, capela nu este, încă, o biserică (sunt convins că, la Venezia, cele zece nu au fost nici ridicate pe amplasamente dedicate şi nici ele însele sfinţite, la sfârşit; poate atunci când for fi strămutate pe amplasamentele lor definitive, după bienală) şi, deci, această incompletitudine poate fi scuzată. Sunt câteva idei la fiecare dintre ele, care sunt rezolvate cu dibăcie, şi alte, multele, către care trimite rezolvarea finală a fiecărei capele şi cărora aceasta nu le dă o soluţie. Timp ar mai fi: la strămutare, o parte din criticile de la Venezia pot primi soluţii şi rezolvări ad-hoc. Sau, pe măsură ce sunt introduse în cult. Căci ar fi păcat, de-a dreptul păcat, ca aceste zece capele să nu aparţină unor comunităţi şi unor locuri care să le devină proprii.

 
 
 

0 comentarii

Publicitate

Sus