În primul rând, aş face observaţia că sloganurile sub care se desfăşoară această bienală, de foarte mulţi ani, sunt declinate din teme, sau concepte, ale stângii politice, poate cu excepţia celui propus de Rem Koolhas (Fundamentals), care a reuşit să trimită la fondamente-le veneţiene, la bazele şi la originile arhitecturii, făcând, în acelaşi timp, probabil cea mai solidă bienală de când eu unul bat drumul Veneţiei, adică din 1991. Culmea, şi cea mai implicată politic, dar asta este o altă discuţie. Prin urmare, tema propusă de cele două curatoare (Yvonne Farrell şi Shelley McNamara) a condus la cele mai diverse cu putinţă interpretări ale sintagmei, pentru că sintagma le permitea şi enumăr aici doar cele care mi s-au părut în chip evident prezentate:
1. Spaţiu liber în sensul de neconstruire, de eliberare de povara edificării, spaţiu liber în sens urbanistic sau arhitectural;
2. Spaţiu liber de servituţi şi constrângeri, adică spaţiu liber legal;
3. Spaţiu public, aşadar prin însăşi natura sa liber de proprietate, posesiune privată;
4. Spaţiu liber în sensul curgerii (flow) neîngrădite, de ziduri, închideri/deschideri, adică spaţiul liber conceptual
5. Spaţiu liber în sensul de vag, ambiguu, neconstrâns de o agendă a proiectării care să îl supună unor algoritmi (umani sau cibernetici), adică spaţiul liber în chip programatic
6. Spaţiu liber în sensul de spaţiu nomad, al traiectoriilor de migraţie şi exil dincolo de (sau pe sub) graniţe statale, adică spaţiul liber în chip politic, al absenţei, sau neexercitării puterii.
Foarte probabil, vor mai fi fiind şi alte sensuri ale sintagmei, de natură să fie deduse din intenţiile iniţiale ale celor două curatoare. S-a vorbit despre generozitate, despre diversitate individuală, a arhitecţilor, dar şi a culturilor din care provin aceştia şi/sau în care îşi exercită profesiunea. S-a vorbit despre Close Encounters (o secţiune întreagă a expoziţiei), dedicată, aşadar, absenţei medierilor între fiinţa umană (arhitect şi/sau utilizator) şi mediul său edificat, libertatea fiind aici nu numai o absenţă, sau o suspendare a regulii, normei, tabu-ului sau legii, ci şi o imediateţe a întâlnirii cu materialitatea clădirii. Foarte interesant şi puţin cunoscut, ba chiar fără niciun ecou la noi, a fost accentul pus pe predarea arhitecturii, această componentă didactică reieşind şi din prezentările video ale expoziţiei principale, dar şi din întâlnirile programate pe parcursul expoziţiei (ar mai fi o lună şi jumătate timp de mers la Venezia, aviz amatorilor!).
Închei cu o pledoarie pentru această bienală, deja tradiţională. Desigur, sunt multe: acum - la Oslo, trienale ici şi colo, spectacole ale edificării, pieţe pentru starchitecture, prilej de networking. Nici Veneţia nu scapă acestei superficializări, fiind din ce în ce mai mult scenă pentru instalaţii cu prilej (sau cu pretext) din zona arhitecturii, decât o serioasă dare de seamă la zi asupra arhitecturii mondiale, o întâlnire a specialiştilor şi o confruntare a realizărilor. A fost aşa şi nu mai este.
Spun asta şi în pregătirea Bienalei de arhitectură de la Bucureşti, 2018, care s-a vernisat pe 1 octombrie 2018 la Teatrul Naţional şi, apoi, pleacă în diferite oraşe din ţară cu diferitele sale secţiuni, din ce în ce mai nuanţate. Vor fi multe manifestări menite să atragă lumea de bună calitate, nu neapărat exclusiv arhitecţi, ci culturalizată în general, cu potenţial economic şi decizional mai apoi. Îi doresc succes acestei dări de seamă a producţiei la zi de arhitectură din patrie, căci vremurile nu sunt prielnice - nici patriei şi nici arhitecturii...
